M-am trezit în dimineaţa asta iritată de complexitatea cuvintelor. A cuvintelor în general…nu a ceva anume spus, nu a cuiva anume, doar a cuvintelor aruncate, a cuvintelor spuse degeaba. Sunt baricadată de partea comunicării verbale, sunt un om al cuvintelor, un om care spune multe şi nevrute…care aruncă la rândul lui cuvinte pe care apoi şi-ar dori să le poată lua înapoi, care iubeşte cuvintele frumoase, înlănţuite armonios la momentul potrivit s.a. Şi totuşi….mă lovesc de superficialitatea oamenilor şi încep să-mi fac procese de conştiinţă, să iniţiez procese de remediere. Nu vreau să folosesc anumite cuvinte doar pentru că sună bine, nu vreau să-mi exprim sentimentele în cuvinte…vreau să le arăt, nu vreau să mă rănesc în cuvintele aruncate de oamenii din jurul meu, nu vreau să cred că prin “a spune” rezolv mai multe decât prin “a face”. Situaţia stă în felul următor…
Pe de o parte, să vorbim despre cuvintele spuse degeaba. Cuvintele care….nu trebuie să lipsească şi totuşi prezenţa lor e mai mult decât redundantă în anumite cazuri. Vorbesc despre cuvinte care vin din obişnuinţă, atunci când ar trebui să vină din suflet, despre cuvinte care vin prea târziu, atunci când nu mai ai nevoie de ele, cuvinte care nu reuşesc să te facă să te simţi mai bine, cuvinte care nu reuşesc să vindece…cuvinte spuse degeaba. Acele cuvinte care-şi pierd din încărcătură pentru că nu mai sunt folosite când şi cum trebuie, care ajung să fie inutile, lipsite de sens şi fără nici un impact asupra oamenilor, pentru că oamenii au uitat să le dea sensul şi menirea potrivită. Gândiţi-vă la “te iubesc” “mi-e dor de tine” “îmi pare rău” “îmi cer scuze” “promit să nu mai fac” “o să fie bine” “n-am nimic” şi altele din familia asta…..how many people say those…and really mean them?
Pe de altă parte, să vorbim despre cuvintele care dor. Cuvinte care descriu adevăruri…adevăruri pe care le ştii, dar pe care ţi-e greu să le auzi în cuvinte, sau adevăruri pe care nu le ştii, şi nu le-ai face față. Sunt cuvintele care reuşesc să-ţi sfâşie inima, să-ţi dărâme speranţele, care-ţi pot tăia din avânt şi îţi pot suprima entuziasmul. Cuvinte rele, sau spuse cu răutate, cuvinte negândite sau cuvinte intenţionate, cuvinte care taie ca un cuţit. În general sunt cuvintele pe care le regreţi ulterior, pe care le-ai lua înapoi…şi pentru că nu poţi, încerci să le ajustezi cu un “îmi pare rău” de mai sus….la fel de inutil. Din fericire, cuvintele trec la fel de repede ca şi atunci când au fost aruncate…iar când e vorba despre vindecarea rănilor de cuţit, intervine capacitatea noastră de a fi toleranţi sau de a trece peste cuvintele reci, rele, dureroase, nervoase sau indiferente.
Aşa că….pentru mine cuvintele rămân…o unealtă a comunicării, rămân indispensabile, şi folosite în direcţia corespunzătoare, vor rămâne cu esenţa caracteristică şi un gram de frumos în fiecare dintre ele. Nu mi-e greu să spun “mi-e dor de tine” şi nici un “te iubesc” atunci când simt nevoia să le spun, nu mi-e greu să încerc să ofer un zâmbet în loc de priviri şi cuvinte aruncate la nervi, şi mai ales...nu mi-e greu să accept oamenii şi să trec peste cuvintele lor deseori tăioase…pentru că ele, cuvintele…rămân la urma urmei…doar nişte cuvinte.
de Deeasmile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*