Legenda fericirii celorlalţi!

Una dintre legendele secrete ale oamenilor spune că "alţii sunt fericiţi, au tot ce le trebuie, nu simt niciodată disperarea, sentimentul eşecului, al pierderii sau al lipsei de iubire, sunt nişte alintaţi ai sorţii, iar noi dimpotrivă, am scrie romane întregi despre chinurile tainice ce ne-au bântuit vieţile". Poate că nu ne spunem legenda cu aceste cuvinte neapărat, poate sună pentru fiecare într-un fel personal, dar ideea rămâne aceeaşi: noi suntem centrul universului suferinţei, iar alţii sunt fericiţi.

Legenda aceasta ne închide mintea cumva, ne îndepărtează de adevăr, ne induce în eroare şi face să percepem nedreptatea, răul, emoţia negativă, în toate formele ei, iar pe noi să ne vedem şi să ne simţim singuri şi fără nici o putere. În realitate, legenda fericirii altora şi a nefericirii noastre este trăită tainic de toate fiinţele. Bogăţia şi viaţa luxoasă, sărăcia sau austeritatea, valoarea socială sau alte acareturi ce ne însoţesc existenţa nu izbutesc să ne acopere golul şi suferinţa în faţa unor evenimente de viaţă care par să ne spulbere. Bogat sau sărac, frumos sau urât, sfânt sau păcătos, oricum ar fi, orice ar face şi orice ar avea, omul este constrâns să experimenteze, să trăiască şi să se confrunte cu lumina, dar şi cu umbra din sine însuşi.

În perioada luminii din noi, trăim un soi de viaţă dulce; lucrurile la care ne gândim se întâmplă, ceea ce ne dorim apare, ceea ce vrem e uşor de obţinut. Învăţăm lin, trăim frumos, obstacolele par mărunte, problemele rezolvabile, avem putere asupra lumii şi a lucrurilor din jur, avem un sentiment de a controla şi, mai ales, un sentiment profund al puterii personale. Partea noastră luminoasă pare a fi vrăjită, miraculoasă sau măcar liniştită şi frumoasă. Ceea ce nu ştim, încă, este faptul că, în timp ce curgem o dată cu lumina din noi, micile conflicte, micile probleme, micile neajunsuri acumulează şi ele energie.

Supradimensionăm micile piedici, exagerăm micile conflicte, facem dintr-o biată problemă un capăt de ţară şi, chiar dacă efectele pe moment nu par să ne afecteze, reacţiile negative acumulează energie în subconştient. În mod normal şi firesc, nu ne acceptăm pe noi înşine ca fiinţe furioase, rele, agresive, nu ne place să ştim că urâm şi ne prefacem multă vreme că alţii simt asemenea emoţii distructive, dar nu am putea fi noi aceia. Pe vremea luminii noastre, proiectăm umbra asupra altora, aşa că alţii arată nefericiţi, răi şi urâţi, iar noi... suntem puternici şi mult mai capabili de fericire. Umbra ni se vede pe chipurile altora, umbra e undeva, în lume, dar noi n-avem a face cu ceva atât de monstruos, ne spunem tainic.

Pe vremea întunericului nostru, însă, când am acumulat suficient de multă energie negativă în subconştient, ne parvine în minte legenda fericirii celorlalţi şi a suferinţei noastre. Evenimente de viaţă teribile pot să ne arunce în propria umbră ca într-un Iad, ca într-o dureroasă şi abstractă stare de neputinţă şi de întuneric interior. Orice eveniment de viaţă ne-ar azvârli în umbră, suntem noi acolo, acele părţi din noi pe care nu le-am acceptat, căci le vedeam în lume pe vremea luminii. În faţa suferinţei (de exemplu, un divorţ, o pierdere majoră, o boală, un conflict sau o avalanşă de probleme) ar fi util să ştim că am intrat în propria noastră umbră şi că de acolo, din întuneric, nu putem găsi soluţii luminoase. A şti că umbra-i trecătoare, că şi suferinţa trece înseamnă a accepta existenţa însăşi şi, în cele din urmă, a culege înţelepciunea umbrei noastre, care ne arată că suntem cu toţii nefericiţi uneori şi fericiţi alteori, dar nu neapărat în acelaşi timp!

de Maria Timuc

sursa: jurnalul.ro