Ne trăim viaţa în weekend-uri şi supravieţuim în celelalte zile ale săptămânii.

Suntem epuizaţi şi sorbiţi de energie din toate părţile: traficul ne omoară, jobul ne întinde nervii la maximum, oamenii de lângă sunt gata în orice clipă să ne facă o...nefăcută. Nu mai ai nicio siguranţă, îţi parcurgi zilele ca un roboţel care face fix acelaşi lucru. Zi de zi, oră de oră, minut cu minut. 

Oraşul ne soarbe de toate energiile, zilele ni se duc din ce în ce mai repede. Orele de muncă parcă nu se mai termină niciodată iar cheful de muncă este din ce în ce maimic. Nu mai aveam nici chef să răspundem la banalul “ce faci?”. Dăm din cap şi cu chiu cu vai scoatem pe gură un “binişor” sau “aşa şi aşa”. Ne trăim viaţa în weekend-uri şi supravieţuim în celelalte zile ale săptămânii. Ne tărâm până la birou în fiecare dimineaţă şi urâm ziua de luni. Apoi şi marţea, miercurea, joia…doar vineri pe la 5 începem să ne trezim la viaţă. Şi încercăm să profităm de weekend de parcă era ultima zi de vacanţă. Am senzaţia că fiecare zi de duminică seamănă leit cu 14 septembrie. Suntem din ce în ce mai lipsiţi de umanitate, comunicăm doar pe reţele de socializare şi ne întâlnim cu oamenii la o cafea că să ne uităm împreună la ce spun alţii pe Instagram şi pe Facebook. Am uitat ce este aia discreţie, ne deschidem uşa de la dormitor şi invităm pe toată lumea în el. 

Nu mai ştim ce este ăla bun simţ, modestia este un termen desuet iar educaţia este ceva facultativ. Ne facem idoli printre oameni de carton şi nu mai ştim ce este ăla un model. Ne trăim viaţa pe Facebook şi ne hrănim din dramele celor din jur. Ne clădim fericirea pe nefericirea altora şi nu mai avem mamă şi tată. Suntem doar nişte vânători plecaţi după pradă. Ştim doar că ne este foame. Aruncăm cu vorbe urâte în stânga şi în dreapta, ne pute tot ce este în jur, ne luăm de toată lumea, ne scuipăm unii pe alţii. Nu avem menajamente, nu avem principii. Nu mai ştim care este ordinea firească, vrem totul acum şi uităm să mai dăruim. Nu ştim să ne mai bucurăm la nimic. Avem senzaţia că ni se cuvine totul. Nu ştim să iertăm şi uităm să mulţumim, să spunem “te rog” să alinăm pe cel de lângă. Uităm să ascultăm. Ştim doar să ne plângem şi să facem din problemele noastre adevărate drame. Ne panicăm de la fiecare fir de aţă şi uităm să ascultăm adevăratele drame ale oamenilor din jur şi să încercăm să îi sprijinim. 

Ne amintim de oameni doar când pleacă de pe lumea asta şi îi cinstim atunci cu un status pe Facebook. Suntem dispuşi să dărâmăm tot şi uităm să constuim. Nu ştim ce vrem, nu avem motivaţie, nu ştim să facem mare lucru dar avem pretenţii. Ne-am specializat în vorba că “pe banii ăştia mai bine stau acasă”. Ne mutăm viaţa pe reţele de socializare. Ne despărţim pe Facebook şi ne combinăm tot acolo. Ne share-uim vieţile pe Facebook şi aşteptăm cât mai multe like-uri. Cerem compasiune şi poke-uri. 

Intrăm cu bocancii în vieţile celor de lângă noi. Ne interesează mereu ce fac cei de lângă. Ne arde mai tare să ştim că unul de lângă noi a făcut ceva decât să ne frece grija de filmul nostru, de viaţa noastră, de bucata noastră. 

Hai să încercăm să ne trăim viaţa aşa cum ştim noi mai bine, hai să nu ne mai uităm la paiul din ochiul celui de lângă. Hai să ne trăim viaţa aşa cum e firesc. Hai să repectăm mai mult oamenii de lângă. Hai să îi înţelegem, hai să fim mai toleranţi, hai să ne repectăm, hai să nu îi dăm în cap primului care iese din mulţime, hai să ne trăim dragostea în dormitoarele noastre, hai să ne punem jaluzele la viaţa noastră privată. Hai să învăţăm să împărtăşim bucuriile noastre doar cu cei care contează. Hai să ne trăim poveştile de dragoste cât mai decent. Să nu facem din viaţa noastră un show Big Brother. Lucrurile care contează în viaţă sunt altele…nu “like”, “poke”, “share”, “mutual friends”. Intreaba-ti parintii. Ei cred ca stiu mai bine.

sursa: facebook