Teama de iubire

Ne dă oare suferinţa o măsură a dragostei aşa cum pretindem, spunem şi simţim uneori? Ne spune suferinţa, prin dimensiunile sale abrupte, cât de mult iubim? Să fie suferinţa un soi de instrument de măsurare a iubirii sau, poate, ne place iluzia şi-n suferinţa noastră-i doar un joc al ielelor, un dans al emoţiilor şi-o goană după simţiri mistuitoare? Se poate, oare, să ajungem până acolo unde să fugim de iubire din pricina suferinţei?

Noi zicem; da, se întîmplă..Se întâmplă mai mult decât acceptăm la nivel conştient. Se întâmplă pentru toţi într-o formă sau alta! Într-o bună zi, fuga de iubire apare la lumina zilei, iar noi o vedem...în forme convenabile, care ne ajută sau credem că ne ajută– într-un fel sau altul – să nu ne destructurăm, să nu ne pierdem şi, mai ales, să nu suferim din nou. Fuga de iubire este şi o fugă de dezintegrare de sine. Şi un fel de a dori să rămâi întreg, deşi omul nu are şansa întregirii de sine altfel decât prin iubire. Suferinţa din dragoste (mai degrabă o epopee a minţii, decât o reală stare a inimii) te poate sfărâma şi tocmai de această împrăştiere ţi-e teamă când fugi de iubire. Fuga de suferinţă devine fugă de iubire, iar fuga de iubire poate apărea în manifestare precum femeile frumoase la carnaval; cu măştile pe faţă. Cele mai sofisticate măşti ale fugii de iubire te ajută pe tine însuţi să nu recunoşti frica originară. Cele mai fascinante măşti ascund faţa inimii sub manifestări pompoase de ducese, baroni, fiinţe nobile sau, dimpotrivă, altele ascund misteriosul chip al iubirii sub agresivitate, duritate, respingere şi chiar sub o mască de ‚ură’. Iubirea se scufundă cu atât mai mult în inconştient cu cât un sentiment opus este chiar acum în manifestare. Iată de ce doi oameni care s-ar putea iubi cu adevărat se pot regăsi într-o experienţă şi o relaţie deplorabilă. Sentimentul de la suprafaţă şi respingerea ce-l susţin pot fi chiar masca despre care vorbim. Dacă agresivitatea lor îi pune pe cei ce se iubesc faţă-n faţă pe o scenă plină de alunecuşuri şi de controverse absurde la nivel conştient, iubirea şade ascunsă în inconştient. Cu alte cuvinte, în umbra unei relaţii plină de tensiune şi suferinţă se poate ascunde, în fapt, o iubire de care fugi. O iubire pe care nu vrei s-o cunoşti. Sau una pe care vrei s-o eviţi. O stare a sufletului de care ţi-e teamă...Ţi-e teamă de suferinţă şi, în acelaşi timp, te simţi iremediabil atras să iubeşti, în vreme ce suferinţa din dragoste creşte.

Una dintre manifestările cele mai mistuitoare ale iubirii face ca ”mintea să devină obsedată” de imaginea celui iubit şi în obsesia mentală se piteşte un alt fel de a suferi din dragoste, în vreme ce şi iubeşti. Gândurile aleargă către el, orice ai face! Tendinţa de a te împotrivi sau simplul gând ”nu mă mai gândesc la tine, gata, s-a terminat” devine ca un glonţ care ricoşează în pieptul celui celui ce l-a emis. Tu spui ”nu şi nu”, iar mintea spune cu mai mare îndârjire ”da, ba da”. Mintea nu face ce spui, mintea nu ascultă ce vrei, dimpotrivă. Ea face tocmai invers şi asta te buimăceşte complet. Poate că n-ar fi o problemă gândul tău ce se îndreaptă spre omul iubit, dacă acelaşi gând n-ar ţese zeci şi zeci de scenarii, de presupuneri, de viziuni oneroase, stăruitoare, care-ţi şuşotesc că, de fapt, suferi! În dragoste-i îndeajuns o privire frumoasă să ierţi totul şi-i îndeajuns să spui un cuvânt oarecare pentru ca toate castelele fiinţei să pară că se duc în derivă. Pe cât de puternică-i frumuseţea unei mângâieri, pe atât de puternică-i lucrarea distructivă a absenţei mângâierii! În dragoste totul se petrece diferit, puţin paranormal; timpul zboară, celălalt intră în interiorul tău într-o manieră non fizică şi asta face ca dorul şi dorinţa de apropiere fizică să se transforme într-o ”stare de urgenţă”. În acest fel de dragoste, suferinţa bate la uşi deschise larg, căci furtunile năprasnice se trezesc din senin, cum la fel de fulgurant pot fi împrăştiate printr-o atingere cu privirea. Asta-i măreţia iubirii sau doar o liniuţă subţire din trăirea fantastică pe care o visăm şi –uneori – o îmbrăţişăm cu toţii și de care este teamă.

Gelozia poate fi o sursă de inspiraţie în relaţiile de dragoste dintre oameni, dar numai în doze mici şi rare, în doze homeopatice, căci numai dozele moderate pot avea efecte vindecătoare. Gelozia poate amuza, poate stimula dragostea, poate ameliora anumite temeri ale celui suspectat de trădare (gelozia sinceră îl poate ajuta să se simtă iubit!), dar poate deveni şi periculoasă. Formele grave ale geloziei au nevoie de asistenţă psihiatrică, pentru că cea psihologică nu mai este suficientă. De altfel, victimele unor violenţe psihice şi fizice generate de gelozie sunt vizibile în multe dintre buletinele de ştiri zilnice şi asta pentru că gelosul nu a fost tratat la timp ca un om bolnav. Suferinţa lui psihică şi afectivă devine distructivă, căci el îşi chinuie partenerul de viaţă. În acelaşi timp, gelozia patologică este o stare autodistructivă, iar efectul principal al autodistrugerii se răsfrânge asupra capacităţii subiectului de a gândi, a raţiona sau a distinge între imaginile mentale care-i stârnesc gelozia şi cele reale.

Pentru că se poate ajunge în stări de destructurare afectivă şi psihică gravă din pricina geloziei, este bine să ştim că impulsurile de gelozie au frumuseţea lor numai până la un punct. Graniţa dintre sănătate şi boală este, uneori, construită dintr-o simplă liniuţă imaginară, pe care avem nevoie s-o conştientizăm înainte de a ajunge să spunem că-i prea târziu. Căci se poate ajunge şi aici; gelozia patologică poate piti sub preşul inconştienţei traume de abandon provenite încă din copilărie, dar netratate. În plus, ea poate trăda o structură psihică labilă, care poate rămâne întreagă şi normală printr-un apel la psihoterapeut.

de Maria Timuc