Atunci când în viața unui om se petrec lucruri dureroase, neînțelese sau părute nedrepte, el are mai multe posibilități de interpretare. Desigur, ne referim aici la cei credincioși, indiferent de forma pe care o adoptă credința lor. Întrucât ceilalți - ateii, agnosticii și nehotărâții - nu văd decât o singură interpretare: cea ”literală”, după cum se spune; sau, faptele în înlănțuirea lor, și rodul vizibil al acestora. Orice sensuri colaterale le scapă, ca și orice alte interpretări posibile, în sensul ”scopului ascuns” al evenimentelor.
Deci, să luăm un credincios care, dintr-o dată, intră într-un fel de ”vârtej al nefericirilor”, sau într-o ”groapă de potențial” a vieții lui - și asta, indiferent de eforturile lui, de iubirea lui, și de faptele lui bune. Sau, se pare că, tocmai acestea îi atrag și mai multă nefericire...
Explicația clasică pe care acest credincios o poate găsi - dincolo, desigur, de banala: ”plată pentru păcatele lui” - este aceea a unor încercări trimise de Sus, în sensul îmbunătățirii sale, sau a înduhovnicirii. Este o explicație minunată, care poate aduce liniște unui spirit tare, sigur de credința sa, și care nu are alt țel în viață decât desăvârșirea.
Hmmm... oare, câți ne-am recunoscut în această definiție ? Ca să fim cu totul sinceri, cred că nici măcar 1%... :) Desigur, există lungi perioade în viețile noastre când poate simțim astfel... sau cel puțin, la începutul drumului spiritual, când suntem hotărâți să mutăm până și munții din loc! Dar pe urmă, când mai creștem, când ne realizăm cu adevărat îndatoririle, și ecourile faptelor noastre în viețile celorlalți, ne dăm seama că acest țel - desăvârșirea personală cu orice preț- poate aduce multă durere și neînțelegere celor dragi și nepregătiți. Și atunci, ne vom găsi în fața unei alegeri...
Și, desigur, mai contează și felul drumului pe care ni l-am ales! Dacă am ales drumul pustniciei, sau al slujirii directe - într-o instituție bisericească, de exemplu - atunci acest fel de a interpreta vicisitudinile vieții poate dura întreaga viață. Pentru că ne simțim susținuți de Sus, sau de către comunitate, și îndatoririle noastre față de Divinitate ni se reamintesc în fiecare clipă. Și desigur, oricât de mari ar fi încercările, nu avem totuși alte griji lumești ! Masa, casa ne sunt asigurate, și la fel și celor din apropiere. În acest fel, avem toate condițiile pentru a ne gândi numai la Dumnezeu, și la desăvârșire. Chiar dacă suntem pustnici, oricum nu avem decât grija rugăciunii zilnice, nu și pe cea a zilei de mâine. Știm că Dumnezeu, dacă va voi, ne va hrăni! Nu trebuie să ne mai gândim la impozite, și alte datorii la stat, sau cum să le asigurăm ziua de mâine celor dragi. Numai Dumnezeu, și desăvârșirea!
Aceste afirmații nu se vor peiorative, sau defăimătoare, ci dimpotrivă. Vreau doar să spun că totul depinde de felul drumului ales, și că nu se pot cere aceleași lucruri unui om din lume, și unui pustnic. Nici măcar să privească la fel încercările vieții!
Deci, începusem prin interpretarea nefericirilor și pierderilor unei vieți drept încercări. Oricum, în cele din urmă, gândul că sunt doar încercări, și vor trece odată, le face mai ușor suportabile, chiar și oamenilor din lume. Și totuși, de multe ori, ele nu trec prea repede, sau prea ușor... Uneori, ele ne aduc până la limită, sau chiar dincolo de ea! Și atunci, începem să ne gândim dacă acea afirmație: ”știe Dumnezeu cât putem duce”; e chiar adevărată... Sau, dacă.... aceste încercări sunt doar încercări, sau, pot fi și altceva! Poate că sunt și un fel de... atenționări, sau ”bătăi cu linia peste degete”, pentru ceea ce am greșit, sau nu am ascultat, cândva.
E foarte posibil și acest mod de interpretare! Pentru că toți greșim, toți nu ascultăm, cel puțin o dată în viață. Și, uneori nici nu ne căim... din diferite motive! Poate pentru că, nu vedem acel lucru drept o greșeală; sau, ni se pare o greșeală prea mică pentru o pedeapsă atât de mare... Poate pentru că, deși știm că am greșit, simțim că, pur și simplu, nu puteam face altfel.... E, deci, o neputință, și nu merită o pedeapsă atât de îngrozitoare... după părerea noastră! Sau poate pentru că, ne gândim că am fost, cumva, îndemnați, atrași să greșim, și apoi, tot noi - cei învinuiți.
Desigur, atunci când vrem să ne justificăm, găsim întotodeauna motive - mai ales dacă nu suntem chiar ignoranți. Se spune că un copil inteligent este cel mai rebel aluat! Și în fața Divinității, suntem cu toții copii.
Dar, să zicem că am acceptat ideea că suntem pedepsiți pentru o greșeală - și totuși, nici această interpretare nu ne aduce liniștea. Pentru că, pur și simplu, nu știm cât va dura pedeapsa, și care va fi statutul nostru după aceea. Sau - caz și mai grav - nici măcar nu ne mai pasă ce va fi după aceea! Pentru că pedeapsa ni se pare prea aspră pentru bunele noastre intenții, și începem să ne îndoim de iubirea Divinității, și chiar de înțelepciunea Lui. Începem să ne îndoim de tot ceea ce mai înainte am considerat drept sigur; chiar și de drumul nostru...
Desigur, nu există o desfășurare prestabilită a lucrurilor, și aceeași pentru toată lumea! Urmarea acestei situații poate fi - fie o cădere definitivă, fie, doar o ”restructurare”, o reconsiderare a drumului pe alte baze.
Ultimul caz este, desigur, cel mai fericit, dar ca să ajungem acolo, tot e nevoie de puțin ajutor de Sus... din partea unor spirite iubitoare! E vorba de spirite concrete, Persoane care au trăit în trup, și în care simțim că putem avea încredere.
Și acest ajutor îl vom primi, de regulă, dacă îl vom cere în rugăciune, cu toată sinceritatea și smerenia - atâta câtă o avem.
Și, aceste minunate spirite iubitoare ne vor oferi și o altă variantă a înțelegerii! Putem să ne gândim, de pildă, că da, am greșit, și am fost alungați din Paradis, precum Adam și Eva în vechime. De atunci încolo, am fost nevoiți să ne câștigăm pâinea ”în sudoarea frunții” - pentru că asta am căutat: coborârea în materie. Am trecut prin greutăți de neimaginat pentru a ne ispăși pedeapsa - urmare a părăsirii drumului ceresc. Dar totuși, pentru că aveam în noi scânteia divină, pentru că aveam iubirea, iar căderea noastră nu a fost din motive total egoiste (după cum și Eva, nu a păstrat mărul doar pentru ea, ci a vrut să împartă ceea ce credea ea mai bun cu omul iubit), atunci chiar și în adâncurile materiei, nu am fost cu totul părăsiți! Am fost ajutați, cu încetul, să ne tăiem un drum prin tina uscată, să o desțelenim și să ne creem un ogor al nostru. Am fost ajutați să avem chiar și o mică recoltă.... și cu timpul, tot mai mare!
Desigur, nici așa nu am fost scutiți de greutăți: ba ploaia nu venea la vreme, ba nu aveam semințe pentru la anul, ba veneau prădătorii și ne furau munca... și atunci, tot cârteam, și ne vedeam prea tare bătuți de soartă! Însă pe ansamblu, am fost ajutați să ieșim la liman. Așa, în materia pe care am ales-o !
Acum, nu mai putem spera - și nici nu ne dorim - să mai urmăm drumul ceresc de mai înainte. Nici să îi mai învățăm pe alții despre el! Însă, putem urma un drum prin țărână, care să ne ducă tot acolo. Mai lung, mai greu, dar totuși, conținând și el un dram de praf de stele. Căci orice are iubirea și sacrificiul la bază, poate ajunge până la stele !
Și poate, cu timpul, vor veni chiar și alte interpretări, mai avansate... Poate, după cum spunea cineva, căderea noastră a fost, cumva, ”prevăzută”, pentru ca noi să căpătăm și experiența deplină a materiei. Să vedem cum este să fim ”propriii noștri stăpâni”, și câte responsabilități și greutăți implică asta....
Da, poate că, nici un alt drum nu ar fi fost mai potrivit pentru noi, cei ce iubim libertatea! Dacă am fi fost încurajați să intrăm iarăși ”sub aripa ocrotitoare” a cuiva din materie, după ce abia alunecasem de sub o altă aripă, de mai sus, atunci, nu am fi înțeles nicicând ce înseamnă libertatea. Am fi fost doar suflete de sclavi ce își iubesc sclavia ce le asigură pâinea zilnică.
Iată, deci, după cum spune Sartre, că ”oamenii nu sunt influențați atât de mult de lucruri, ci de modul în care le percep.” Și abia așteptăm să creștem ceva mai mult, ca să ajungem la interpretările ce ne vor aduce cea mai mare libertate, și înlăturarea suferinței nenecesare.
de Florina R
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*