Oare mai au nevoie să ne implanteze cipuri? Când purtăm peste tot telefoanele astea care ştiu mai multe lucruri – poate chiar mai bine!- despre noi decât ştim noi înşine…Ne însoţesc peste tot, zi şi noapte, ele, singurele care sunt mereu cu noi, peste tot, singurele pe care le lăsăm atât de aproape de inima noastră, singurele care dau buzna fără să bată la uşă, cu bipăitul lor nesuferit, năvălind la ceas târziu din noapte cu vibraţia vreunui whatsapp insomniac, invadându-ne din ce în ce mai mult, din ce în ce mai îndrăzneţe, fiinţa interioară pe care le-o lăsăm pe zi ce trece fără încă o barieră…
Memoria ni se atrofiază pe zi ce trece, fiindcă găsim cu un click orice informaţie de care avem nevoie – o fi din sursă sigură? Nici nu ne mai întrebăm…
Gândim, citim şi ne rugăm din ce în ce mai puţin, fiindcă viaţa ne prinde anesteziaţi, apăsând robotic telecomanda, cu privirea goală privind mecanic ecranul televizorului, cu sufletul deschis primind fără discernământ otrava, veninul, mizeriile, bârfele, răutăţile, vulgarităţile care se revarsă şuvoi, la ceas de seară, spre inimile noastre care şi-au dat jos scutul şi primesc neprotejate tot ce în loc să le ridice, le scufundă din ce în ce mai tare, pe zi ce trece…
Oare nu ar fi timpul ca, măcar pentru o săptămână anul acesta să arunci telefonul? Să închizi televizorul, laptopul, tableta, Ipod-ul, DVD playerul… Tot…
Învaţă o poezie, reaminteşte-ţi un cântec vechi pe care îl cântai alături de prieteni odinioară la ghitară, pe dealul copilăriei, reîmprieteneste-te cu îngerul tău păzitor în loc să îţi mai faci încă un prieten virtual care nici măcar nu te va saluta pe stradă, calcă desculţă prin iarbă în loc să îţi mai cumperi încă o pereche de pantofi overpriced …sau dăruieşte o pereche de pantofiori pe care nu îi mai porţi unei fetiţe sărace …iar tu fugi spre mare să alergi din nou prin nisip desculţă, să te întinzi în nisipul fierbinte…şi să nu te grăbeşti să pleci de pe plajă chiar dacă ai rămas singură şi ţi-e frig…Nu îţi mai cumpăra încă un fond de ten, ci îndrăzneşte să te laşi iubită aşa cum eşti, împodobeşte-te doar cu zâmbetul acela pe care îl aveai când erai copil şi credeai în miracole şi iertai imediat orice ţi s-ar fi greşit…. Priveşte cerul şi reînvaţă să îi vorbeşti, să îi ceri cu credinţă că îţi va răspunde negreşit, numără stelele şi aplaudă apusul…reîndrăgosteşteste-te, chiar dacă va fi pentru a mia oară, de aceeaşi persoană… Bucură-te de fiecare respiraţie şi de toate lucrurile simple pe care le-ai uitat…
Pentru o săptămână măcar, apasă “Log Out” din viaţa virtuală, uită de TV, telefon, asfalt, pereţi, magazine şi de toate locurile astea de unde nu se vede cerul … Şi de toate măştile din cauza cărora cerul nu te mai poate vedea…
Apasă cu îndrăzneală, hotărâre, bucurie şi dor ….”Log In”. To Life!
de Alexandra Svet
sursa: http://activenews.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*