Atât de frumos, atât de sublim şi atât de vital, dar totuşi atât de greu de spus. „Te iubesc”. Simplu, scurt, doar două cuvinte atât de puţin importante luate separat, dar care cer atât de mult curaj pentru a fi puse împreună. Şi rostite apoi. Cine le spune primul?
E curaj sau slăbiciune să fii tu primul care face asta? E o nebunie prostesc de curajoasă, o renunţare la propriul orgoliu, o acceptare atât de necesară pentru tine mai ales, o recunoaştere în faţa lumii întregi a sentimentelor pe care le-ai lăsat să îţi prindă viaţă şi rădăcini în suflet. O eliberare. Pentru că le simţi, ştii că sunt acolo de fiecare când ia naştere iarăşi pe chipul tău zâmbetul ăla tâmp de îndrăgostit, când ţi se strânge inima la gândul că poate nu simte asemenea ţie şi te urăşti pe tine când conştientizezi slăbiciunea umană de a simţi altfel, când te vezi măcinat de chinul unor sentimente atât de puerile şi prosteşti, dar frumoase totodată. Ştii că sunt acolo atunci când ţi-e teamă şi ai un ghimpe în stomac în fata posibilităţii că tocmai atât de frumosul „te iubesc” al tău să te lase singur, dezgolit şi vulnerabil în faţa celuilalt. Dar totuşi o spui.
Deschizi gura şi spui lucrul care îţi pare cel mai greu din lume, urmând să simţi senzaţii tari ca într-un montagne russe: nu mai poţi da înapoi acum, ţii ochii strâns închişi şi îţi spui că „ce va fi, va fi” în timp ce muntele mecanic din metal a luat-o la vale fără ca tu şi nimeni altcineva să îl mai poată întoarce. Ştii că acum nimic nu mai depinde de tine. Te afli într-un montagne russe, dar unul emoţional, în care raţiunii tale nici nu i-ar veni să creadă că te-ai urcat, dacă n-ar fi atât de adormită, intoxicată, anesteziată de pasiunea asta nebunească, rebelă şi atotştiutoare, care poartă numele de iubire. Şi dai drumul cuvintelor, pentru că nu poţi altfel. Pentru că ai atât de multe sentimente în tine, încât inima ta nu le mai poate duce, pentru că trebuie să îi spui, să ştie, pentru că vrei să afli dacă simte la fel, pentru că ai nevoie de asta, pentru că tortura de a-ţi reprima emoţiile capătă dimensiuni titanice în faţa orgoliului colosal de altădată. Şi chiar dacă ţi-e teamă şi ai un nod în gât, totuşi o faci. Cât curaj! Câtă renunţare la orgoliu! Câtă sinceritate! Câtă inconştiență sau câtă naivitate? Dar ce exemplu mai elecvent al iubirii, decât să fii tu primul care spune „te iubesc”? Să îţi înfrunţi temerile atât de firesc şi atât de simplu. Ce mărturie mai clară a îndrăgostirii decât renunţarea la sine şi acceptarea realităţii că eşti vrăjit, că toţi demonii tăi s-au aşezat supuşi la picioarele iubirii şi contemplă fascinaţi o vietate la fel ca tine, om simplu om în carne şi oase, dar fără de care simţi că nu ai mai putea respira pe acest pământ? Şi renunţi acum de dragul lui la aspiraţia de a fi puternic şi invincibil, stăpân şi sigur pe tine, arătându-te umil şi supus, dar totuşi mai frumos, mai uman ca oricând altădată!
Paradoxal, iubirea îţi aduce curajul nebunesc de care ai atâta nevoie deseori, dar te tranformă într-un om aproape ruşinos de umil şi sincer, într-un fraier emoţional şi temător, pentru că ai putea să înfrunţi întreaga lume acum, dar te paralizează un singur lucru doar: teama de a spune tu primul cele două cuvinte, teama de a fi respins. Dar prin iubire afli până unde ajung propriile frici şi care îţi sunt dimensiunile orgoliului, îţi descoperi alb pe negru limitele narcisismului: iubirea îţi arată cât de îndrăgostit eşti de propria persoană după cât de mult deschizi porţile sufletului pentru a-l pofti şi pe celălalt acolo. În iubire nu vei conştientiza niciodată realitatea că fricile pot fi înfrânte numai dând piept cu ele, dar le vei domoli din naivitatea că de data aceasta vei găsi fericirea eternă după care tânjim cu toţii. În final, prin „te iubesc” nu renunţi la tine, ci doar ieşi din tine printr-un gest vital şi matur în cele din urmă, acceptându-ţi condiţia de om care îşi va găsi plenitudinea în şi prin existenţa iubirii.
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
de Adrian Păunescu
sursa: http://jurnalulevei.ro/
Oare ce s-a intamplat cu blogul http://jurnalulevei.ro/ ?
RăspundețiȘtergere