Una dintre cele mai mari frici omeneşti este frica de a fi părăsit, frica de separare, frica de abandon. Mintea noastră crede că ne poate părăsi o altă persoană, că suferim teribil pentru că ne abandonează altcineva; o iubită, un iubit, o mamă, un tată, un copil sau un prieten. Într-o oarecare măsură e adevărat: nu putem trece prin această viaţă fără să fim părăsiţi, fără să părăsim cel puţin câteva persoane, fără să ne despărţim de prieteni sau de fiinţe în care ne-am pus încrederea, nădejdea sau speranţele pentru o vreme. Separarea şi părăsirea sunt evenimente de viaţă inevitabile, dar pentru mulţi, pentru majoritatea oamenilor, ele sunt trăite dezastruos, luând în adâncul fiinţei forma unor profunde sentimente de vinovăţie, a furiei, a pierderii speranţei şi a interesului pentru viaţă în unele cazuri, a fricii de pierdere, de părăsire. Aceste trăiri sunt reprimate, negate, uitate şi îngropate cu măiestrie în noi, creându-ne ceea ce aş numi ”o fugă de sine” sau ”părăsire de sine”!
Cum ne părăsim noi pe noi înşine, cum fugim noi de noi înşine fără măcar să ştim că asta facem? Aş identifica două mari forme de manifestare a ”părăsirii de sine”, de care suferim cu toţii. Diferenţa constă în faptul că nu fugim toţi cu aceeaşi intensitate, cu aceaşi viteză, nu alergăm în acelaşi ritm pentru a ne îndepărta de ”adevăr”, adică de a fi conştienţi că fugim de noi înşine. E o fugă inconştientă pe care o practicăm şi din pricina asta suntem cu toţii nevinovaţi. Aşadar, fugim de noi înşine, de adevăr şi de starea de conştienţă pe două căi: fie ne azvârlim într-o goană nebună prin lume, devenim mereu ocupaţi, mereu grăbiţi, mereu prinşi în ceva, ne găsim mereu undeva unde-i mult zgomot, dar pare că suntem obligaţi să-l suportăm (munca excesivă de exemplu sau radioul/tv-ul mereu deschis), fie fugim insistent şi cu toată forţa de lumea înconjurătoare. Fuga de sine îmbracă forme mai mult sau mai puţin grave, dar cele mai grave dintre ele se manifestă ca izolare completă de lume şi frică de a ieşi în lume (probabil aţi auzit cu toţii sau aţi văzut oameni care nu ies din casă aproape deloc) sau, în al doilea caz, oameni care nu suportă să stea singuri nici un minut, iar când stau îi cuprinde o frică paralizantă, fiindcă încep să se audă pe ei înşişi. Cei care fug de lume proiectează toată negativitatea asupra lumii, mintea le spune necontenit că acolo, în lume, e un balaur, care i-ar putea distruge, că ceva rău se va întâmpla dacă ar face un pas în afară. Alţii, care fug de ei înşişi, se tem că vor muri singuri, că nu e nimeni acolo, că ceva rău se poate întâmpla dacă nu e nimeni pe aproape. Mintea proiectează sursa răului într-o extremă şi nu-i permite omului să fie conştient că sursa răului e în el însuşi, că mici schimbări de atitudine şi înfruntarea fricii i-ar putea descoperi autoamăgirea. Frica de părăsire e la baza acestor două feluri de a fugi de noi înşine şi trebuie să spun că nu e nevoie să fi fost părăsiţi cu adevărat în copilărie pentru ca noi să suferim de o asemenea frică. Sursa reală a spaimei – trauma, cu alte cuvinte – e creată prin percepţia copilului. Mai degrabă percepem că suntem părăsiţi, iar percepţia aceasta continuă să ne terorizeze inconştient, inconştienţa noastră să crească în timp, ceea ce măreşte frica. Faptul că ascultăm glasul fricii, că ne izolăm tot mai mult sau fugim tot mai mult către lume, e piedica împotriva vindecării, a conştienţei şi a revenirii la adevăr. Frica ne ascunde faptul că ne-am părăsit singuri, noi pe noi înşine, percepând părăsirea ca pe o realitate, alegând să-i învinuim pe alţii pentru starea noastră nefericită, or să punem pe seama liniştii şi a singurătăţii (unii o pun în seama fantomelor de care se tem când sunt singuri) frica de a cunoaşte adevărul. Trebuie să ştim că noi suntem sursa răului şi a fricilor noastre, iar atunci când ne e frică de ceva e doar un semnal că suntem inconştienţi de faptul că gândim eronat şi-i atribuim răul unei surse inexistente, în loc să ne asumăm, să înfruntăm lucrul de care ne este frică şi să vedem că, fie de vom rămâne singuri, fie de vom ieşi din casă, nu se va întâmpla nimic deosebit, nu vom fi atacaţi de fantome, de boli sau de singurătatea însăşi, nici oamenii de pe stradă nu ne vor face rău. În schimb, se va întâmpla cel mai minunat lucru posibil: încetul cu încetul ne vom pierde frica şi vom da faţă-n faţă cu adevărul, care ne va spune făţiş că noi am fost sursa fricii noastre. Noi ne-am părăsit pe noi, noi am fugit de cunoaşterea de sine, noi n-am vrut să aflăm că, oricine ne-ar părăsi, orice ar dispărea din viaţa noastră, noi continuăm să fim şi putem face faţă oricărei situaţii, gândind că putem, sperând, iubind, renunţând la învinuirea altora şi observând că separarea şi părăsirea sunt evenimente fireşti, prezente în întreaga experienţă umană. Scopul lor e mai degrabă experimentarea vieţii, a diferitelor vibraţii ale ei, schimbarea însăşi, decât lovirea şi distrugerea noastră. Noi aruncăm la coş iubiri care ar putea veni, fugim de bucurii, de experienţe minunate atunci când rămânem împiedicaţi în percepţia că am fost părăsiţi. De aceea e o alegere conştienţă şi fericită când alegi să rămâi cu tine, oricine ar pleca, atunci când accepţi că cel ce pleacă îi face loc celui ce vine.
de Maria Timuc
jurnalul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*