Viața ca o...cutie cu surprize!

 

Viața e ca un drum presărat cu bifurcații, cu ocolișuri, cu prăpăstii, cu zone line, cu păduri, cu oceane și cu deșerturi, cu locuri însorite și cu ascunzișuri. Sunt oameni care vor să-și planifice totul, care cred că, planificându-ți totul nu te poate lua nimic prin surprindere. Dar viața e ca o cutie cu surprize și putem vedea asta chiar de-a lungul unei zile banale. Într-o zi obișnuită poți primi un telefon neașteptat, o veste surprinzătoare (nu mă refer acum la o veste bună sau la una rea, cât la factorul surpriză, care poate conține binele și/sau răul, depotrivă), poți întâlni o persoană deosebită, poți regăsi un vechi prieten, poți schimba un drum cu altul în ultimul moment. Surpriza este parte a vieții noastre, una deosebit de importantă; neașteptând-o, neacceptând-o și neânțelegând-o ca pe un ingredient esențial al existenței, riscăm să înțelegem totul pe dos, să interpretăm totul invers decât ne-ar face bine, să reacționăm greșit și să acumulăm negativitate uriașă în conștiință.

Despre ”viața ca o surpriză” ar trebui învățați și copiii, căci și ei au surprize, multe neplăcute, pe care nu le înțeleg, nu le acceptă și nu le doresc. Focalizarea mentală negativă începe încă din copilărie, când așteptările inocente sunt înșelate, trădate, contrazise și luate de vânt. Noi avem așteptări, noi creăm scenarii interioare, noi tindem să așezăm lumea într-un tipar și să credem că răspunsul de care avem nevoie sau pe care-l dorim în fiecare moment e cel potrivit, cel bun, cel corect și perfect. De îndată ce viața ne oferă un ”răspuns surprinzător” la o întrebare, de îndată ce un om reacționează altfel decât ne așteptăm, de îndată ce viața urmează alte căi decât cele dorite/visate/ necesare nouă, reacționăm greșit și creăm tipare de reacție negativă, pe care le hrănim ani întregi, fără a avea cea mai mică idee cu privire la ceea ce ne facem nouă înșine. Aș da ca exemplu situația în care o femeie, să zicem, își sună iubitul și se așteaptă ca acesta să-i răspundă imediat. Nu-i răspunde în acel moment și ”lipsa răspunsului” e un factor ”surpriză”, care predispune persoana la intrepretări. Mintea îi spune că celălalt n-o iubește pentru că nu răspunde imediat la telefon, îi poate spune că persoana cealaltă o înșeală cu altcineva, că nu-i pasă etc. În câteva minute persoana, care proiectează aceste gânduri asupra celuilalt, se indispune, se înfurie, se deprimă, trece prin o mie și una de stări autodistructive și asta doar pentru că n-a luat în calcul nici o variantă pozitivă, dar – în primul rând – nu s-a așteptat că va suna în gol. Am luat un exemplu mărunt pentru a ilustra elementul surprinzător pentru că incapacitatea de a accepta micile surprize ale vieții e un semnal că nu le putem suporta nici pe cele mari și încă unul serios. Avem de-a face cu o tulburare de percepție, care ne distorsionează gândirea, rațiunea, logica, ne frânge capacitatea de focalizare pozitivă, ne îngustează câmpul conștiinței și ne dezechilibrează emoțional, creându-ne o slabă capacitate de adaptare la schimbare, precum și o slabă capacitate de acceptare a situațiilor traumatizante.

Ideea e că viața e la fel ca vremea; se poate schimba oricând ceva. Iată, se poate să vină iarna în timpul toamnei. Se poate să fie primăvară într-o perioadă de iarnă. Se poate să plouă când meteorologii prevăd că va fi soare și se poate ca o furtună să se ivească din senin. Mintea trebuie să știe că schimbarea e în natura vieții, că uneori poți face planuri, dar se poate ca pe drum să se schimbe ceva, să apară altceva; obstacole, bifurcații, povârnișuri, ploi, umbre, soare și e normal să fie așa. Mintea care știe că totul se schimbă poate să accepte schimbarea, s-o înțeleagă, să se adapteze ei mai ușor, să o depășească mai ușor, să curgă mai firesc prin existență. Rezistența la schimbare ar putea fi consecința necunoașterii naturii schimbătoare a vieții și ar putea avea la bază această tulburare de percepție, ce se naște din interacțiunea cu ceea ce apare surprinzător în experiența noastră. Când mintea știe că viața e ca un pachet cu surprize, puterea ei de acceptare și de adaptare devine mai mare, mintea capătă flexibilitate (în loc de rigiditatea care caracterizează rezistența), curaj (în loc de frică), puterea de a percepe situația în mod real, puterea de a percepe adevărul (nu a proiecta asupra situației adevărul presupus) și capacitatea de a discerne, iar aceste efecte cresc nivelul de conștiință al omului. Mintea are nevoie să știe ceea ce ne spun marii înțelepți și anume că ”singurul lucru care nu se schimbă e însăși schimbarea”. Acceptarea naturii vieții noastre, care înseamnă ”permanentă schimbare” ne face mai buni, mai înțelepți, mai toleranți, capabili să înțelegem în loc să judecăm lumea, ne ajută să vedem că totul, absolut totul trece, totul se schimbă într-o zi.

de Maria Timuc

sursa: http://jurnalul.ro/