Uneori nu vezi ce ai în fața ta decât după ce s-a dus. Se întâmplă mai mereu. Dragostea. Respectul. Aprecierea. Prietenia. Sentimentele frumoase. Astea pier primele. Rămâi doar cu amărăciunea. Și cu amintirea care îți îngreunează sufletul. Ca un fel de povară, invizibilă dar mereu prezentă. Și ne întrebăm de ce se întâmplă astfel. De ce ne place să ne chinuim. Sau dacă nu ne place de ce o facem? De ce dăm cu piciorul lucrurilor bune din viața noastră atât de ușor? De ce trăim cu regretul lui ieri și cu povara deciziilor luate prea ușor? De ce ne este teamă să spunem că iubim, că greșim, că vrem să fim iertați? Ne este mai frică de frumos decât de singurătate și pustietate. Ne complacem în mizeria propriilor greșeli în loc să ne scuturăm de praful reținerilor. Ne pedepsim pentru că am îndrăznit să visăm, pentru că am aspirat la ceva mai mult decât alții, pentru că am făcut un pas în afara zonei de confort.
Uneori ești atât de buimac încât nu vezi că te scufunzi, că bați pasul pe loc, că ai pierdut noțiunea timpului. Uneori ești atât de pierdut încât nu simți că ți s-au scurs printre gânduri toate dorințele absurde care odată te făceau să simți că trăiești.
Trezește-te omule și bucură-te de viață. Iubește-te și iubește-i pe cei din jurul tău. Respectă-te și pune-ți sufletul pe primul plan ori de câte ori poți. Nu permite lucrurilor bune și persoanelor minunate să plece din viața ta fără să faci nimic pentru a le opri. Cere-le iertare dacă le-ai greșit. Spune-le cât de mult le iubești dacă te-ai ferit să o faci. Arătă-le ce suflet minunat se ascunde dincolo de tăcere, de răceală, de teamă și suferință. Demonstrează-ți că poți fi fericit, că poți fi și altfel decât un rătăcitor pe acest pământ. Înțelege că viața este așa cum o pictezi tu, cum o gândești și cum o simți. Înțelege acest lucru, deschide ochii și privește-o. Acum spune-mi ce culoare are minunăția asta și cum nu te mai saturi de privit înspre ea.
sursa: filedejurnal
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*