Vrei să spui, dar nu spui. Vrei să stai, dar nu stai. Vrei să pleci, dar nu o faci. Vrei înainte, dar stai pe loc. Vrei aici, dar stai acolo. Vrei acum, dar aştepţi atunci. Vrei să spui nu, dar spui da şi invers. Vrei să îmbraci ceva, dar îmbraci altceva. Vrei să mănânci ceva, dar alegi altceva. Vrei să te bucuri, dar te chinui…
Pe bună dreptate, e cam greu să primeşti şi să accepţi că e posibil să renunţi la o imagine pe care ai construit-o în atâţia ani. Uneori nici nu-ţi trece prin cap că ai putea să o faci. E atât de departe cine eşti şi poţi fi, eliberat de toate schemele în care te îndeşi în ochii celorlalţi pentru a fi plăcut şi admirat! Şi eşti atât de indignat, totuşi, că nu eşti fericit!
Spuneam odată că fiecare îşi este propriul său PR. Că, de fapt, nu e nevoie să blamăm marketingul şi publicitatea sau pe cei care fac asta ca profesie, întrucât toţi suntem sau am fost foarte bine pregătiţi în domeniul ăsta. Fiecare în viaţa sa şi-a avut grijă de imagine, mai mult decât de ochii din cap. De mesh-ul său publicitar să fie cât mai mare, cât mai vizibil, cât mai demn de aplauze. Şi-a pictat acolo toate “calităţile” de care alţii e important să ştie, toate formele şi culorile uneori spălăcite alteori stridente, cu care a sperat să atragă atenţia sau chiar să dea lovitura de admiraţie. De fapt, de teatru, pentru că, în definitiv, ce poţi obţine mai mult, în afară de câteva aplauze, laude, priviri de confirmare sau de invidie, prin urmare un moment de ego umflat şi o iluzie că eşti important. I-ai făcut şi de data asta. Iată, eşti măreţ! După acest moment însă, te duci acasă cu tine, în tine, şi vezi cum dispare mulţumirea. De ce nu o poţi păstra, de ce nu e suficientă “acea” mulţumire? Nu înţelegi… nici nu stai să insişti cu întrebarea… de frica răspunsului. Şi te grăbeşti să ieşi din nou din tine, să te duci acolo, afară, să încerci să mai smulgi nişte aplauze. Măcar vreo două priviri piezişe, tot e mai bine decât să treci neobservat.
Ajungi să trăieşti în spatele mesh-ului, acolo unde nu mai e important ce simţi şi ce vrei tu, ci ţâşneşte, în fiecare alegere, miza care constă în ce cred ceilalţi despre tine. Atâţia de “vreau” au fost bine ascunşi în spatele imaginii, încât, îndesând şi iar îndesând acolo să nu se vadă (nu e admisibil să laşi să se vadă ce vrei cu adevărat), a dispărut adevăratul “vreau”, acela al inimii, fiind mereu în defilare acel “vreau” (vreau să fac asta, de ochii voştri, ai celor care mă văd). Tu nu eşti tu, de fapt. Şi nici nu ştii că nu ştii asta. Sau ai nişte sclipiri, rareori, în care vezi că nu ţi-e bine, că te minţi, că nu mergi în sensul voinţei interioare, ci hrăneşti zi de zi o imagine. O creşti şi iar o creşti, în defavoarea ta şi cu preţul vieţii. Căci ce e viaţa, dacă nu iubire, curgere naturală, expresia autentică a lui “a fi cine eşti”, creaţie permanentă în prezent, culoare şi trăire? Ce e viaţa, dacă nu eşti în ea, ci în spatele ei, într-un joc aflat în permanentă repetiţie rămânând nepus în scenă? Căci scena reală nu e cea pe care te urci cu scopul de a fi aplaudat, ci aceea pe care urci ca să te laşi văzut drept cine eşti, ca să te trăieşti cu totul, să te laşi cu totul în mâinile tale, ale vieţii şi experienţei prezente. Şi da, probabil vei obţine şi admiraţie pentru asta, probabil că vei fi apreciat. Şi, în sfârşit, te vei simţi iubit. Atât cât nu ţi-ai fi imaginat. Nu pentru că ai aşteptat, ci pentru că ai oferit. Nu pentru că ai jucat un rol, ci pentru că te-ai “jucat” pe tine. Ţi-ai jucat “vreau”-ul tău.
Când pui imaginea mai presus de inima ta, nu te aştepta să fii fericit. Ar fi ca atunci când îţi batjocoreşti corpul şi apoi te aştepţi ca el să se lase păcălit şi să funcţioneze ideal strecurându-i câte o pastilă din când în când, pentru a rezolva temporar o durere. Ei bine, neîngrijindu-te de inima ta, trăind doar cu “droguri” (ambiţii atinse, recunoaştere după care fugi, alegeri făcute de frică să nu-ţi fie întinată “perfecţiunea” zugrăvită în ochii celorlalţi, cuvinte care “dau bine”, atitudine confecţionată pentru a te prezenta “corect” în luminile… ochilor lumii pe post de reflectoare, jocuri ale minţii etc). Fericirea, împlinirea, pacea nu sunt atu-uri ale unui ambalaj reuşit, ci sunt esenţa fiinţei. Nu sunt artificii spectaculoase, ci sunt înglobate în acel sentiment de “acasă”, de bine cu tine, orice ar fi. Mesh-ul, cu cât primeşte mai multă atenţie şi energie, cu atât te acoperă mai mult. Şi uiţi să respiri. Apoi te sufoci. Şi nu ştii ce ai, de nu mai ştii ce vrei şi încotro să o apuci. Şi nu ştii ce ai, de nu eşti fericit, în ciuda tuturor eforturilor şi timpului şi energiei investite. Tu cum te simţi în momentul ăsta? Ce alegeri faci? Eşti tu în spatele imaginii, sau ai ieşit de acolo? Respiri sau doar “faci rost” de câte o gură de aer când nu te vede nimeni? Recunoşti ce vrei, sau te prefaci că nu ştii sau nu e momentul, doar pentru că te temi de cum va fi primit de ceilalţi acel “vreau” al tău? Eşti în adevărul tău, sau stai în părerile celorlalţi despre ce e bine pentru tine? Mergi pe calea pe care o simţi şi o vrei, sau stai cu mâinile deasupra capului, ferindu-te, preventiv, de ceea ce ar putea arunca alţii spre tine dacă ai avea curajul să nu fii de acord cu ei? Eşti în alegerile tale complet, mergi drept ştiind că nu e nimic corect şi nimic greşit cu ce faci, sau mergi în vârful degetelor să nu deranjezi? Faci ce simţi, sau faci ceea ce “trebuie” făcut? Alegi ce eşti, sau alegi “cum ar trebui să fii”? Eşti angajat să te ocupi de fericirea ta, sau le pasezi altora această responsabilitate? Întrebări pentru noi toţi, în orice moment în care vrem să fim şi mai conştienţi să fim vii. Cu iubire şi respect pentru noi înşine. Cu recunoştinţă pentru darul vieţii. Onorând singura viaţă de care suntem responsabili: viaţa proprie.
sursa: http://www.astrocafe.ro/
Pe bună dreptate, e cam greu să primeşti şi să accepţi că e posibil să renunţi la o imagine pe care ai construit-o în atâţia ani. Uneori nici nu-ţi trece prin cap că ai putea să o faci. E atât de departe cine eşti şi poţi fi, eliberat de toate schemele în care te îndeşi în ochii celorlalţi pentru a fi plăcut şi admirat! Şi eşti atât de indignat, totuşi, că nu eşti fericit!
Spuneam odată că fiecare îşi este propriul său PR. Că, de fapt, nu e nevoie să blamăm marketingul şi publicitatea sau pe cei care fac asta ca profesie, întrucât toţi suntem sau am fost foarte bine pregătiţi în domeniul ăsta. Fiecare în viaţa sa şi-a avut grijă de imagine, mai mult decât de ochii din cap. De mesh-ul său publicitar să fie cât mai mare, cât mai vizibil, cât mai demn de aplauze. Şi-a pictat acolo toate “calităţile” de care alţii e important să ştie, toate formele şi culorile uneori spălăcite alteori stridente, cu care a sperat să atragă atenţia sau chiar să dea lovitura de admiraţie. De fapt, de teatru, pentru că, în definitiv, ce poţi obţine mai mult, în afară de câteva aplauze, laude, priviri de confirmare sau de invidie, prin urmare un moment de ego umflat şi o iluzie că eşti important. I-ai făcut şi de data asta. Iată, eşti măreţ! După acest moment însă, te duci acasă cu tine, în tine, şi vezi cum dispare mulţumirea. De ce nu o poţi păstra, de ce nu e suficientă “acea” mulţumire? Nu înţelegi… nici nu stai să insişti cu întrebarea… de frica răspunsului. Şi te grăbeşti să ieşi din nou din tine, să te duci acolo, afară, să încerci să mai smulgi nişte aplauze. Măcar vreo două priviri piezişe, tot e mai bine decât să treci neobservat.
Ajungi să trăieşti în spatele mesh-ului, acolo unde nu mai e important ce simţi şi ce vrei tu, ci ţâşneşte, în fiecare alegere, miza care constă în ce cred ceilalţi despre tine. Atâţia de “vreau” au fost bine ascunşi în spatele imaginii, încât, îndesând şi iar îndesând acolo să nu se vadă (nu e admisibil să laşi să se vadă ce vrei cu adevărat), a dispărut adevăratul “vreau”, acela al inimii, fiind mereu în defilare acel “vreau” (vreau să fac asta, de ochii voştri, ai celor care mă văd). Tu nu eşti tu, de fapt. Şi nici nu ştii că nu ştii asta. Sau ai nişte sclipiri, rareori, în care vezi că nu ţi-e bine, că te minţi, că nu mergi în sensul voinţei interioare, ci hrăneşti zi de zi o imagine. O creşti şi iar o creşti, în defavoarea ta şi cu preţul vieţii. Căci ce e viaţa, dacă nu iubire, curgere naturală, expresia autentică a lui “a fi cine eşti”, creaţie permanentă în prezent, culoare şi trăire? Ce e viaţa, dacă nu eşti în ea, ci în spatele ei, într-un joc aflat în permanentă repetiţie rămânând nepus în scenă? Căci scena reală nu e cea pe care te urci cu scopul de a fi aplaudat, ci aceea pe care urci ca să te laşi văzut drept cine eşti, ca să te trăieşti cu totul, să te laşi cu totul în mâinile tale, ale vieţii şi experienţei prezente. Şi da, probabil vei obţine şi admiraţie pentru asta, probabil că vei fi apreciat. Şi, în sfârşit, te vei simţi iubit. Atât cât nu ţi-ai fi imaginat. Nu pentru că ai aşteptat, ci pentru că ai oferit. Nu pentru că ai jucat un rol, ci pentru că te-ai “jucat” pe tine. Ţi-ai jucat “vreau”-ul tău.
Când pui imaginea mai presus de inima ta, nu te aştepta să fii fericit. Ar fi ca atunci când îţi batjocoreşti corpul şi apoi te aştepţi ca el să se lase păcălit şi să funcţioneze ideal strecurându-i câte o pastilă din când în când, pentru a rezolva temporar o durere. Ei bine, neîngrijindu-te de inima ta, trăind doar cu “droguri” (ambiţii atinse, recunoaştere după care fugi, alegeri făcute de frică să nu-ţi fie întinată “perfecţiunea” zugrăvită în ochii celorlalţi, cuvinte care “dau bine”, atitudine confecţionată pentru a te prezenta “corect” în luminile… ochilor lumii pe post de reflectoare, jocuri ale minţii etc). Fericirea, împlinirea, pacea nu sunt atu-uri ale unui ambalaj reuşit, ci sunt esenţa fiinţei. Nu sunt artificii spectaculoase, ci sunt înglobate în acel sentiment de “acasă”, de bine cu tine, orice ar fi. Mesh-ul, cu cât primeşte mai multă atenţie şi energie, cu atât te acoperă mai mult. Şi uiţi să respiri. Apoi te sufoci. Şi nu ştii ce ai, de nu mai ştii ce vrei şi încotro să o apuci. Şi nu ştii ce ai, de nu eşti fericit, în ciuda tuturor eforturilor şi timpului şi energiei investite. Tu cum te simţi în momentul ăsta? Ce alegeri faci? Eşti tu în spatele imaginii, sau ai ieşit de acolo? Respiri sau doar “faci rost” de câte o gură de aer când nu te vede nimeni? Recunoşti ce vrei, sau te prefaci că nu ştii sau nu e momentul, doar pentru că te temi de cum va fi primit de ceilalţi acel “vreau” al tău? Eşti în adevărul tău, sau stai în părerile celorlalţi despre ce e bine pentru tine? Mergi pe calea pe care o simţi şi o vrei, sau stai cu mâinile deasupra capului, ferindu-te, preventiv, de ceea ce ar putea arunca alţii spre tine dacă ai avea curajul să nu fii de acord cu ei? Eşti în alegerile tale complet, mergi drept ştiind că nu e nimic corect şi nimic greşit cu ce faci, sau mergi în vârful degetelor să nu deranjezi? Faci ce simţi, sau faci ceea ce “trebuie” făcut? Alegi ce eşti, sau alegi “cum ar trebui să fii”? Eşti angajat să te ocupi de fericirea ta, sau le pasezi altora această responsabilitate? Întrebări pentru noi toţi, în orice moment în care vrem să fim şi mai conştienţi să fim vii. Cu iubire şi respect pentru noi înşine. Cu recunoştinţă pentru darul vieţii. Onorând singura viaţă de care suntem responsabili: viaţa proprie.
sursa: http://www.astrocafe.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*