Cum definim minciuna, ce este ea?
Desigur, ca în cazul oricărui subiect, interpretările sunt subiective, ţin de percepţia fiecăruia, de limitele şi credinţele pe care le avem, dar şi de un anumit grad de conştienţă. Există minciuni care ne deranjează şi minciuni cu care putem trăi liniştiţi. Aici însă mă voi referi la minciunile premeditate, cu scopul de a manipula, urmărind să obţii ceva denaturând realitatea cu bună ştiinţă, în ochii şi urechile celuilalt, un fel de a supravieţui împărţind minciuni în dreapta şi în stânga, până când ajungi să-ţi consumi întreaga energie jonglând cu propriile poveşti, făcând slalom printre ele, acoperind o minciună cu alta ca să nu fii descoperit. Ce obositor! Înainte, când identificam un astfel de “model” în preajma mea, sufeream, mă dădeam de ceasul morţii, luînd totul personal şi crezând că e despre mine, că e o ofensă directă şi o lipsă de respect impardonabilă. Mai mult, mă gândeam că sigur eu sunt vinovată dacă cineva face asta în raport cu mine. Asta genera foarte multă atenţie în relaţiile cu ceilalţi, o atenţie dusă în zona de frică, apoi suspiciune din start, aşteptarea că oricine să facă asta… Ajunsesem să cred că “toţi mă vor răni la un moment dat”, deci trebuie să fiu prudentă. Ei bine, această prudenţă care trece de un prag al bunului simţ, după părerea mea, înseamnă închidere, contracţie, auto-cenzurare, neexprimare de sine, apoi lipsa bucuriei şi iubirii. Şi am ales să iau ceea ce spun şi fac ceilalţi, ca ceea ce sunt ei, raportându-mă la aceştia în consecinţă. Nu plec de la ipoteza că omul cu care vorbesc mă minte intenţionat, îl iau ca atare, îl las să fie, să se exprime, mă raportez la ce spune ca şi când el este cuvântul lui şi asta e tot. Nu am suspiciuni din start, las lucrurile să curgă. Şi dacă voi ajunge la un punct în care îmi voi da seama că face un joc al minciunii şi manipulării, voi vedea atunci ce alegere voi face. Până atunci, iau lucrurile ca atare.
Unii numesc asta naivitate şi consideră că e mult mai mare probabilitatea de a fi rănit. Însă eu cred că, atâta vreme cât înţelegi că oamenii pot fi ce vor, ce aleg, iar tu la fel, nu există nicio problemă aici. Am alegere în permanenţă. Prefer să îmi trăiesc experienţa, să îmi fie mie clar ce se întâmplă, să ajung să înţeleg, ca apoi să fac alegeri în cunoştinţă de cauză. Nu să mă bazez pe scenarii, pe părerile celorlalţi sau pe prezumţia de vinovăţie. Nu mai vreau să consider că celălalt e vinovat din start, pentru ca apoi să am ce construi în minte pentru a mă apăra, ajungând invariabil să-mi demonstrez teoriile şi presupunerile. Nu-mi mai bat capul cu ţesăturile mincinoase din minţile altora, tocmai pentru că eu pot alege să merg mai departe, să-i ocolesc la o adică, în timp ce ei vor rămâne cu ei şi cu ceea ce creează prin ceea ce aleg să spună şi să facă. În definitiv, igiena propriei minţi şi vieţi este responsabilitatea fiecăruia. Fiecare îşi are terenul propice de joacă, generează experienţe în realitatea să, are anumite rezultate. Apoi, cu cât judecăm mai aprig alegerea de a minţi, cu atât mai mult ne vom întâlni cu astfel de contexte şi oameni. Asta pentru că, nerecunoscând că avem şi această opţiune, toţi, în orice moment, că fiecare dintre noi minte mai mult sau mai puţin, într-o formă sau alta, nu putem recunoaşte când alţii o fac cu noi. Cu alte cuvinte, e nevoie să recunoaştem că există această posibilitate, că uneori pare poate singura opţiune bună pentru noi. Nu e nevoie să şi alegem s-o facem, ci doar să recunoaştem că o putem face şi chiar am făcut-o. Astfel ne e mai uşor să recunoaştem când ceilalţi o fac. Totuşi, cred că nu minciunile celorlalţi ne deranjează şi ne dor, ci cele pe care noi înşine ni le spunem în timp ce ei ne mint. De exemplu, până ajungi să recunoşti că cineva te minte, tu însuţi te minţi, în pofida semnalelor interioare, că ţi se pare, că lucrurile nu stau aşa cum intuieşti. Când aşteptările sunt foarte mari, şi dorinţa noastră de a vedea doar ce este în acord cu împlinirea lor este la fel de mare. Vedem doar ce vrem să vedem. Altfel spus, nu vrem să recunoaştem adevărul interior, tocmai pentru a nu ne dez-iluziona, pentru a nu da drumul poveştii pe care o creăm în capul nostru apropo de celălalt. De asta ne ia ceva timp până ne “prindem” cum stau lucrurile. Apoi, cred că în realitate nimeni nu TE minte pe tine, ci se minte pe sine. Şi în final, fiecare îşi are de trăit rezultatele propriilor alegeri, cuvinte, fapte. În rest, avem atâta treabă cu descoperirea minciunilor pe care ni le spunem, cu propria transformare şi eliberare de inconştienţă, încât cui îi mai rămâne timp şi energie pentru analiza minciunilor altora? Doar acelora care preferă să se lasă distraşi, tocmai pentru a nu se confrunta cu ei înşişi.
de Nicoleta Svârlefus
sursa: http://www.astrocafe.ro/blog/
Desigur, ca în cazul oricărui subiect, interpretările sunt subiective, ţin de percepţia fiecăruia, de limitele şi credinţele pe care le avem, dar şi de un anumit grad de conştienţă. Există minciuni care ne deranjează şi minciuni cu care putem trăi liniştiţi. Aici însă mă voi referi la minciunile premeditate, cu scopul de a manipula, urmărind să obţii ceva denaturând realitatea cu bună ştiinţă, în ochii şi urechile celuilalt, un fel de a supravieţui împărţind minciuni în dreapta şi în stânga, până când ajungi să-ţi consumi întreaga energie jonglând cu propriile poveşti, făcând slalom printre ele, acoperind o minciună cu alta ca să nu fii descoperit. Ce obositor! Înainte, când identificam un astfel de “model” în preajma mea, sufeream, mă dădeam de ceasul morţii, luînd totul personal şi crezând că e despre mine, că e o ofensă directă şi o lipsă de respect impardonabilă. Mai mult, mă gândeam că sigur eu sunt vinovată dacă cineva face asta în raport cu mine. Asta genera foarte multă atenţie în relaţiile cu ceilalţi, o atenţie dusă în zona de frică, apoi suspiciune din start, aşteptarea că oricine să facă asta… Ajunsesem să cred că “toţi mă vor răni la un moment dat”, deci trebuie să fiu prudentă. Ei bine, această prudenţă care trece de un prag al bunului simţ, după părerea mea, înseamnă închidere, contracţie, auto-cenzurare, neexprimare de sine, apoi lipsa bucuriei şi iubirii. Şi am ales să iau ceea ce spun şi fac ceilalţi, ca ceea ce sunt ei, raportându-mă la aceştia în consecinţă. Nu plec de la ipoteza că omul cu care vorbesc mă minte intenţionat, îl iau ca atare, îl las să fie, să se exprime, mă raportez la ce spune ca şi când el este cuvântul lui şi asta e tot. Nu am suspiciuni din start, las lucrurile să curgă. Şi dacă voi ajunge la un punct în care îmi voi da seama că face un joc al minciunii şi manipulării, voi vedea atunci ce alegere voi face. Până atunci, iau lucrurile ca atare.
Unii numesc asta naivitate şi consideră că e mult mai mare probabilitatea de a fi rănit. Însă eu cred că, atâta vreme cât înţelegi că oamenii pot fi ce vor, ce aleg, iar tu la fel, nu există nicio problemă aici. Am alegere în permanenţă. Prefer să îmi trăiesc experienţa, să îmi fie mie clar ce se întâmplă, să ajung să înţeleg, ca apoi să fac alegeri în cunoştinţă de cauză. Nu să mă bazez pe scenarii, pe părerile celorlalţi sau pe prezumţia de vinovăţie. Nu mai vreau să consider că celălalt e vinovat din start, pentru ca apoi să am ce construi în minte pentru a mă apăra, ajungând invariabil să-mi demonstrez teoriile şi presupunerile. Nu-mi mai bat capul cu ţesăturile mincinoase din minţile altora, tocmai pentru că eu pot alege să merg mai departe, să-i ocolesc la o adică, în timp ce ei vor rămâne cu ei şi cu ceea ce creează prin ceea ce aleg să spună şi să facă. În definitiv, igiena propriei minţi şi vieţi este responsabilitatea fiecăruia. Fiecare îşi are terenul propice de joacă, generează experienţe în realitatea să, are anumite rezultate. Apoi, cu cât judecăm mai aprig alegerea de a minţi, cu atât mai mult ne vom întâlni cu astfel de contexte şi oameni. Asta pentru că, nerecunoscând că avem şi această opţiune, toţi, în orice moment, că fiecare dintre noi minte mai mult sau mai puţin, într-o formă sau alta, nu putem recunoaşte când alţii o fac cu noi. Cu alte cuvinte, e nevoie să recunoaştem că există această posibilitate, că uneori pare poate singura opţiune bună pentru noi. Nu e nevoie să şi alegem s-o facem, ci doar să recunoaştem că o putem face şi chiar am făcut-o. Astfel ne e mai uşor să recunoaştem când ceilalţi o fac. Totuşi, cred că nu minciunile celorlalţi ne deranjează şi ne dor, ci cele pe care noi înşine ni le spunem în timp ce ei ne mint. De exemplu, până ajungi să recunoşti că cineva te minte, tu însuţi te minţi, în pofida semnalelor interioare, că ţi se pare, că lucrurile nu stau aşa cum intuieşti. Când aşteptările sunt foarte mari, şi dorinţa noastră de a vedea doar ce este în acord cu împlinirea lor este la fel de mare. Vedem doar ce vrem să vedem. Altfel spus, nu vrem să recunoaştem adevărul interior, tocmai pentru a nu ne dez-iluziona, pentru a nu da drumul poveştii pe care o creăm în capul nostru apropo de celălalt. De asta ne ia ceva timp până ne “prindem” cum stau lucrurile. Apoi, cred că în realitate nimeni nu TE minte pe tine, ci se minte pe sine. Şi în final, fiecare îşi are de trăit rezultatele propriilor alegeri, cuvinte, fapte. În rest, avem atâta treabă cu descoperirea minciunilor pe care ni le spunem, cu propria transformare şi eliberare de inconştienţă, încât cui îi mai rămâne timp şi energie pentru analiza minciunilor altora? Doar acelora care preferă să se lasă distraşi, tocmai pentru a nu se confrunta cu ei înşişi.
de Nicoleta Svârlefus
sursa: http://www.astrocafe.ro/blog/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*