Ne suntem datori să luptăm!

Luptă! Luptă! Luptă!

Asta-mi spun de fiecare dată când cad. Şi lupt. Şi mă ridic. Până la urmă mă ridic deşi la un moment dat îmi pare că e bine acolo jos, e linişte, nu mai aud zgomotul lumii. Văd gesturi disperate şi frunţi încruntate care îmi vorbesc, dar nu mai aud nimic. E linişte.

Parcă aş vrea să mă mai odihnesc niţel. Am obosit. Să tot cad, să mă ridic, apoi să îngenunchez iarăşi şi iar să fac eforturi pentru a învinge. Pentru că luptele pe care le port cu mine însămi sunt cumplite. Mă seacă de energie, de viaţă, de mine. Iar oamenii nu-mi întind nici o mână, dimpotrivă. Ei îmi zdrobesc sufletul deja căzut la pământ. Pentru că eu cred în ei, în oameni. Naivitatea e o boală greu de dus, oameni buni. Nu te vindeci niciodată de ea pentru că tu crezi. Îi crezi. Şi crezi în ei până la ultima bătaie a inimii. Iar ei te dezamăgesc. Îţi spun „Nu” când vrei să auzi „Da” şi invers. Pleacă atunci când tu îţi doreşti ca un nebun ca ei să rămână. Îţi ucid vise, retezându-le aripile şi-aşa fragile. Te fac să te simţi vinovat pentru greşeli pe care nu le-ai făcut şi în loc să îţi şteargă urma unei lacrimi de pe obraz ei dau naştere la o alta pe celălalt.

Sunt lupte greu de dus acelea în care cel ce trebuie recuperat este chiar sufletul tău. Dar suntem obligaţi să le ducem. În viaţa asta uneori atât de crudă suntem obligaţi să fim puternici şi să ne învingem propriile greşeli, propriile pierderi, să ne învingem regretele şi orgoliul.

Suntem obligaţi să păşim cu demnitate chiar şi cu genunchii juliţi, plini de praf şi de sânge.

Suntem noi împotriva. Noi împotriva vieţii, noi împotriva celorlalţi, noi împotriva noi înşine.

Şi uneori vom câştiga, alteori vom pierde. Dar ne suntem datori să luptăm şi să mergem mai departe!

Întotdeauna.

© Iustina Ţalea