Toate sunt frumoase, unele doar au uitat asta!

Cunosc femei care au uitat cât de frumoase sunt. Femei care s-au lăsat pradă tuturor săgeţilor otrăvite şi aruncate în dreptul inimilor chinuite de atâta dor şi jale. Femei care au capitulat în faţa “cuceritorului” de suflete şi care s-au lăsat amăgite de imaginea lor ştirbită în oglindă. O oglindă atât de murdară şi de şireată încât au ajuns să se confunde cu imaginea lor văzută în treacăt. Acele femei care nu mai au curajul de a se uita în oglinda inimii, fiind acoperite ca o ceaţă densă de cea a minţii.

Cunosc femei care au uitat iubirea şi cât de frumoasă este ea. Aşa cum amnezicul uită de la mâna până la gură şi asemenea actorului cuprins de emoţie în faţa publicului, căutăndu-şi replicile ascunse în fiinţă. Femei cu chip de înger dar care şi-au tăiat singure aripile în drumul lor spintecat de amintiri. Femei cu suflet de foc dar care şi l-au îngheţat în timp şi fără martori. Femei care nu au înţeles că “Mă iubesc” înainte de “Te iubesc” e ordinea firească. Acele fiinţe care au căzut în golul minţii, lăsându-şi inima departe.

Femeia care a uitat cât este de frumoasă a uitat să fie ea. A uitat să fie femeie. Să fie bucurie, fericire şi iubire. Femeia creatoare de frumos. Născătoare de căldură şi un motor atât de puternic al vieţii. Femeia care primeşte şi care oferă înzecit. Care se lasă purtată de valul şi de energia celorlalţi şi care înfloreşte zi de zi, necontenit. O femeie la fel ca toate celelalte. Dar o femeie care a reînvăţat să se iubească şi să creadă în ea.

Femeia care a uitat să fie frumoasă este femeia uitucă de Viaţă. Este cea care a uitat să trăiască prezentul pur şi să se accepte. Femeia cu bucle sau cu părul drept, cu ochii albaştri sau căprui, mari sau mici, cu pielea fină şi aromată, cu sănii atât de potriviţi, cu buzele ei moi şi calde. Femeia cu trecut, prezent şi un viitor.

Nu există femei urâte. Există doar bărbaţi care au nevoie de ochelari! :-)

Pentru că o Femeie nu trebuie să se uite în oglindă pentru a-şi aduce aminte cât este de frumoasă. Ea trebuie doar să ştie asta şi…Atât!

de Alexandru Chermeleu

Sunt zile...

 

"Sunt zile în care trebuie să vorbeşti şi zile când trebuie să taci. 

 

Zile în care râzi şi zile în care trebuie să plângi. 

 

Zile în care îţi scrii dureri adânci..., altele în care scrii platitudini. Unele în care scrii despre îndrăgostiri, altele în care scrii despre dezindrăgostiri.

 

Sunt însă zile în care e mai bine să nu scrii nimic. Să ai grijă, spunea cineva să nu scrii mai mult decât citeşti. Decât ai trăit sau trăieşti - aş adăuga. Sau decât te rogi.

 

Sunt zile în care trebuie să fugi şi zile în care trebuie să rămâi.

 

Zile în care trebuie să visezi şi zile în care trebuie să te înalţi să îţi culegi visul şi ţi-l cobori pe pământ. 

 

Sunt zile în care trebuie să lupţi şi zile în care trebuie să te pregăteşti pentru luptele ce vor urma.

 

Sunt zile în care te laşi prea iubit şi zile în care te laşi prea uitat.

 

Zile în care înveţi să trăieşti şi altele în care trebuie să înveţi să mori.

 

Zile în care te uiţi ca să te găseşti. Altele în care te laşi uitat, să vezi pe cine mai găseşti când te-ntorci.

 

Sunt zile în care nu te-a mai aşteptat nimeni. Te întrebi dacă au fost vreodată.

 

Şi zile în care, din iubire, ţi-au iertat prea multe plecări, prea multe întârzieri. Şi te-ntrebi dacă i-ai meritat.

 

Sunt zile în care trebuie să faci ce ai tot spus că vei face. Să mergi în sfârşit la casa visată de pe malul mării. Să te ascunzi în sfârşit într-un sat uitat de timp. Să mergi în sfârşit desculţ până la capătul lumii doar ca să te întorci, cu şi mai mult dor. Să zbori în sfârşit până la capătul lumii tale. Unde nu ai mai fost niciodată. Să faci în sfârşit ceva pentru alţii. Să le ceri în sfârşit iertare celor cărora le-ai greşit. Să trăieşti măcar pentru o vreme, departe de timp şi de "eu. "În" a fi". În al cincilea anotimp, în a opta zi, căutând ape vii, tinereţi fără bătrâneţi.

 

E însă ceva ce ar trebui făcut în fiecare zi. Deşi ne-am obişnuit să ni se pară normal. Ar trebui să mulţumim că am primit cel mai frumos dar - că mai avem încă o zi. Deşi cel mai ades uităm, zilele sunt de fapt doar aşa: Zile în care trebuie să mulţumeşti. Şi zile în care trebuie să mulţumeşti."

de Alexandra Svet

Despre oameni și oameni

 

În viață, întâlnești tot felul de oameni: unii care se prefac că-ți sunt prieteni, unii care se folosesc de tine până când au chef, unii care mint fiindcă n-au curaj să recunoască ce sunt, unii care vorbesc fără să știe prea multe despre tine, unii care nu știu să se poarte. Unii înșeală. Unii sunt falși. Unii sunt nehotărâți. Unii se cred deștepți și buni. Unii îți stau în preajmă doar ca să te vadă când cazi. Unii nici nu prea se pot numi oameni… Pe scurt, oameni de care n-ai nevoie și de care ajungi să te îndepărtezi singur încet-încet, dar acești oameni te ajută să-ți dai seama cum să nu fii tu.

Apoi dacă te gândești puțin mai sincer, ești nevoit să-i ierți pe toți fiindcă și tu ai făcut la fel, măcar o dată, cu alți oameni sau chiar cu aceiași. Deci nu ești cu nimic mai bun. Eventual cu faptul că-ți dai seama că nu ești nici tu mai bun și taci. Dacă ne-am gândi fiecare la greșelile lui, n-am mai avea timp să le vedem la alții. Totuși vedem mai ușor – ceea ce greșim și noi – la ceilalți, pentru că toți avem păreri prea bune despre noi înșine și o imagine de păstrat.

Prea puțini oameni își asumă responsabilitatea pentru ceea ce sunt, de aceea nu vor deveni niciodată mai mult de atât… Oricum, Dumnezeu îți scoate în cale și oameni care merită respect, oameni care încearcă să se îndrepte, oameni care își păstrează frumusețea sufletească și oameni care știu cu adevărat să fie prieteni, iubiți, soți, vecini. Oameni considerați, de obicei, naivi, proști, fraieri, visători, rămași în urmă, “care nu știu ce-i viața”…

Ca să compenseze grămezile de oameni care nu-ți fericesc cu nimic viața (dar care te învață de cine să te ferești) Dumnezeu îți dă FAMILIA.. Mai mult nici nu ai nevoie ca să reușești să trăiești frumos și să te bucuri de tot ce-ți oferă viața. Așadar, în viață și în lume, ce cauți aia găsești și toate întâmplările și toți oamenii din drumul tău te ajută ca să înțelegi mai bine ceea ce contează și ce nu. Iar ceea ce contează e să încerci să fii tu mai bun, pe zi ce trece, în tot ceea ce gândești, ce spui și ce faci.

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Cei ce cumpără iubirea!

 

Ceva se întâmplă cu lumea, ceva straniu, ceva şocant. Pare că lumea a înlocuit iubirea cu banii. Pare că nu e îndeajuns să iubeşti, ci să ai bani şi să-ţi cumperi cu ei şi dragoste. Să ai bani şi să cumperi sex, sănătate, rochii, maşini, case, vacanţe, dar – mai ales – iubire. Pentru că iubirea, pasiunea reală, optimismul şi frumuseţea lăuntrică croşetează energia necesară pentru a avea bani, în absenţa trăirilor autentice, oamenii fură. Când furăm bani, furăm energia altor oameni şi cumpărăm cu ea oameni şi un fel de dragoste... falsă. Să faci din viaţa însăşi un fel de târg, în care cumperi totul, dar – mai ales – dragostea şi oamenii, înseamnă să te bazezi pe valori greşite, pe principii greşite, să te laşi manipulat de forţe întunecate, vampirice, care distrug viaţa.

Am auzit în ultimul timp mai mulţi oameni consimţind că ”ar fi normal să fii la putere şi să furi, dar cumva mai decent”! Oare chiar e normal să furi, fie şi cu decenţă, oare e legea existenţei îngăduitoare cu lipsa de onestitate, oare chiar ”merge ulciorul de mai multe ori la apă”? Iar răspunsul este, desigur, ”nu”! Orice formă de furt e un furt de energie, adică furtul energiei care întreţine viaţa, iar energia aceasta se naşte prin iubire şi din iubire. Iubirea nu se poate cumpăra: doar ne înşelăm pe noi înşine, crezând că banii, maimuţărelile, bijuteriile, maşinile sau alte nebunii omeneşti fac sufletul să simtă iubire sau măcar un dram de afecţiune. Sufletul nu se închină la bani, asta e sigur! Omul se poate preface că nu aude lacrimile sufletului, îşi poate distrage atenţia de la zumzetul permanent al inimii sale, care strigă prin stres, prin durere emoţională, prin necazuri, prin probleme de tot felul, doar-doar va fi auzit. Omul se poate face că nu aude nefericirea sufletului său, fiindcă pare că banii ţin loc de fericire o vreme, doar o vreme... Ideea este aceea că existenţa este integră şi onestă în întregime: putem păcăli lumea, mintea, ne putem amăgi pe noi înşine, putem fura un timp, dar într-o zi existenţa ne obligă să restabilim echilibrul pierdut şi ne forţează să pierdem ceea ce am luat fără să ni se cuvină.

Nu, nici o formă de furt nu e normală. Însă e normală iubirea. E normală compasiunea. E normală mila. E normal să dăruim şi să fim buni cu oamenii. E normal să fim recunoscători pentru fiecare fir de aţă pe care ni-l dăruieşte cineva. E normal să înţelegem că viaţa ne dă întotdeauna, că-n legea existenţei e înscrisă însăşi legea darurilor, că nevoile noastre sunt împlinite după legea divină, iar legea divină e dăruitoare. Păsările nu ară şi nu seamănă, ne-a spus Iisus, dar au ce să mănânce. Crinii nu ţes, dar veşmintele lor sunt mai frumoase decât veşmintele regilor. Noi ne-am îndepărtat de spiritul acesta maiestuos şi magnific al existenţei naturale, noi – în loc să trăim cu iubire, o cumpărăm, în loc să dăruim iubire, o furăm. Nu e în această stare de lucruri normalitate, nici frumuseţe, nici graţie, ci doar confuzie şi inconştienţă şi tocmai aceasta, confuzia cu privire la iubire şi la puterea ei, trebuie corectată pentru ca lumea să trăiască normal, pentru ca banii să ajungă la toate fiinţele ce se nasc sub soare. Căci celor ce sunt le este hărăzită energia de a fi de la Dumnezeu şi, când noi le furăm energia de viaţă, trebuie să fie consecinţe! Treaba noastră este să iubim şi să dăruim, şi aşa primim corect energia necesară vieţii noastre.

de Maria Timuc

Fiecare zi …

Fiecare zi în care râzi este o zi câștigată.

Fiecare zi în care te simți binecuvântat este o zi câștigată.

Fiecare zi în care ai iertat este o zi câștigată.

Fiecare zi în care nu ai trecut nepăsător pe lângă oamenii în nevoie este o zi câștigată.

Fiecare zi în care nu ai renunțat la visele tale și ai luptat pentru ele este o zi câștigată.

Fiecare zi în care ți-ai înfruntat și învins temerile și regretele este o zi câștigată.

Fiecare zi în care spui ” te iubesc ” este o zi câștigată.

Fiecare zi în care emani bună dispoziție, armonie și speranță pentru cei din jur este o zi câștigată.

Fiecare zi în care descoperi câte ceva nou și frumos despre tine este o zi câștigată.

Fiecare zi în care primești cu brațele deschise și inima împăcată noul și necunoscutul este o zi câștigată.

Fiecare zi în care îți pasă de altcineva decât tine este o zi câștigată.

Fiecare zi în care iubești, apreciezi, înțelegi și ajuți este o zi câștigată.

Fiecare zi în care îi permiți lui Dumnezeu să-ți fie alături este o zi câștigată.

Fiecare zi în care te rogi și mulțumești pentru darurile primite este o zi câștigată.

Fiecare zi în care te simți bine, ești sănătos și te bucuri de viață este o zi câștigată.

Fiecare zi în care gândești pozitiv este o zi câștigată.

Fiecare zi în care ai reușit să aduci zâmbete pe chipul cuiva este o zi câștigată.

Fiecare zi în care făcut ceva pentru alții și nu pentru tine este o zi câștigată.

Fiecare zi în care ai ales adevărul și nu minciuna, cinstea și nu trădarea, bunătatea și nu invidia este o zi câștigată.

Fiecare zi în care te-ai bucurat de compania oamenilor dragi și de dragostea lor este o zi câștigată.

Și acum trage linie și vezi cât de bogat ești cu adevărat.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Iubești sau urăști?

"Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglindă ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…"

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Iubind vei învăța să iubești

"Dacă oamenii şi-ar umple sufletele cu iubire,
nu ar mai avea vreme să se plângă pentru nimicurile vieţii"

Fiecare om are relația sa personală cu Dumnezeu și cu cei din jur. Nu există un șablon de iubire sau de sfințenie prin care toți oamenii să treacă și să bifeze altruismul, iertarea, mântuirea și altele asemenea. Oricine are emoția sa, povestea sa, balada sa, căderea și ridicarea sa. Fiece suflet este un diamant neprețuit. Iubirea cheamă iubire. Orice om poate fi iubit dacă vedem chipul lui Hristos în celălalt. Iubește și iubirea te va învăța să iubești curat. 

Iubirea ne face să ieșim din „eul” nostru şi să trăim plenar. Iubirea ne urcă la Dumnezeu și tot iubirea este criteriul Judecății de Apoi. Nu ne va întreba Doamne dacă avem multe „cartoane” și certificări, nici ce funcții am avut, nici prin ce cercuri de oameni ne-am învârtit, nici ce mașină am condus, nici în ce casă am locuit, nici ce vacanțe ne-au odihnit, ci ne va întreba cât am iubit și cât am iertat. Iubirea și iertarea curată transformă într-o liturghie lăuntrică chipul din om. Dragostea are raze puternice care prăjește prin flacăra interioară orice umbră de răutate din exterior, este lumina care alungă întunericul. Iubirea te transformă în ceea ce iubești și trece de orice barieră, de orice graniță. Cine iubește nu are ziduri sau temnițe interioare, ci trăiește bucuria Împărăției Veșnice în starea de grație divină. Iubirea naşte îngeri. Iubirea ne face frumoşi. Iubirea ne face sănătoşi. 

Adeseori ne pierdem prin târgul vieții căutând preț la lucruri ce nu au preț. 

Purtăm lumea în inimă și în minte. Cine nu a găsit ceva bun acolo nu va găsi în exterior. Oamenii sunt ceea ce știm noi să găsim în ei, lumină sau întuneric, slăbiciune sau virtute, bucurie sau durere. Dacă fericirea altora este fericirea noastră atunci ştim că suntem pe drumul iubirii. Iubirea e o artă a inimii, este viaţă, este răbdare şi veşnicie. 

Nu pot cuprinde iubirea în aceste smerite rânduri şi nici nu-mi doresc asta, căci i-aş ştirbi din valoare. Iubirea nu se filosofează, nu se poate cuprinde în tratate, ci se simte, se gustă, se trăieşte clipă de clipă. Iubirea îţi taie respiraţia, nu are logică şi este foarte puternică, străbătând munţi, mări, ani, istorie… Iubirea este un curcubeu deasupra sufletului tău. 

În bucuria iubirii nu avem nevoie de măşti. 

Este singurul loc curat şi pur care nu are nevoie de interpretări, de roluri, de scenarii. Cred din toată inima în puterea iubirii. Suntem pe pământ să ne iubim într-o continuă lecţie a iubirii. Uneori luăm notă de trecere, alteori picăm examenele. Până la buza mormântului se dau restanţe la iubire. Dacă oamenii şi-ar umple sufletele cu iubire nu ar mai avea vreme să se plângă pentru nimicurile vieţii. Dacă iubeşti ierţi şi ierţi totul boiereşte, nu doar din vârful buzelor! Iubirea te iubeşte aşa cum eşti, căci în iubire eu sunt tu şi tu eşti eu. 

Vocaţia fiinţelor vii este iubirea. Fiecare dintre noi are dreptul să fie iubit. A fi în iubire înseamnă a fi şi a locui în Dumnezeu. Iubesc Iubirea! Tu ce iubeşti? 

Mă semnez cu un strop de iubire. 

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Bărbaților nu le plac femeile “preș”

Multe femei se întreabă unde greșesc de nu au relația mult dorită. Deși fac eforturi ca totul să meargă bine, rezultatele nu sunt cele așteptate, dimpotrivă lucrurile rămân la fel sau se înrăutățesc. Poate și pentru că făcând același lucru mereu, vei obține fix același rezultat.

Iubirea necondiționată nu există în relații. Cel puțin din punctul meu de vedere.

Nu poți iubi pe cineva care nu îți oferă ceea ce ai nevoie, care nu te apreciază, care nu te respectă, care nu te valorizează, care nu dă doi bani pe tine, care crede ca poate apărea și dispărea ca și când tu ai fi un hotel.

Bărbații sunt vânători prin natura lor. Dacă prada nu presupune niciun efort, nu mai este la fel de interesantă. Dacă tu i te oferi prea repede și prea ușor, nu mai ești la fel de tentantă. Ești acolo oricând, oricât, indiferent de comportamentul lui.

Uneori faci parte din planul B, cel de rezervă. Te sună în miez de noapte că i s-a făcut brusc dor de tine sau după ce n-a mai dat câteva zile/săptămâni niciun semn de viață. Motivează mereu că a fost ocupat, însă daca te interesează cineva,aceasta scuză nu există.

Nu mergeți niciodată în vacanțe, nu îți oferă cadouri de ziua ta, abia dacă îți dă un telefon și atunci tu ești in extaz. Nu se interesează daca iți este bine, daca ai nevoie de el si pentru ce. Uneori e de negăsit sau iți respinge apelul fără sa mai sune înapoi.

La cum arată legătura dintre voi, numai în viziunea ta aveți o relație. În ochii lui, și-n viața lui, tu ești una dintre femeile care îl plac. Mult. Foarte mult, din moment ce oferă totul pentru așa de puțin.

Știu că veți spune că în iubire trebuie să oferi totul fără a aștepta nimic în schimb. Însă, dacă ar fi așa, de ce rețeta voastră nu dă roade? De ce nu aveți o relație cu omul ăsta căruia îi oferiți totul? De ce nu vă aflați printre interesele lui zilnice?

Pentru că bărbaților nu le plac femeile “preș”. Uneori el este un barbat care doar se folosește de femei, alteori arată că nu îl interesați prea tare. E drept nu vă spune și în cuvinte, sau nu direct. Atunci, pentru ce încă vă mai “păstrează”?

Oricui îi place să știe că este iubit, plăcut, chiar adorat. Că undeva există o femeie numai bună pentru ridicat orgoliul aflat la pământ, pentru a-l asculta și a-l înțelege, pentru a-i pansa rănile, pentru a fi mereu acolo când el are nevoie. Însă ce se întâmplă cu nevoile tale? Îi pasă lui de ele? Contează pentru el? Se pare că nu.

Și atunci, cum am mai spus, nici o iubire nu poate supraviețui decât în echilibru.

Cum va supraviețui iubirea voastră, a ta? Ok, îmi poți spune că tu îl iubești oricum. Dar oare e de ajuns?

Dacă ar fi, sigur n-ai mai fi nefericită și plânsă mereu. Sigur nu te-ar mai deranja lipsa lui de atenție, de afecțiune, lipsa de reacție la nevoile tale.

Ce-ai putea să faci? Să încetezi să mai crezi că dacă te oferi “preș” cuiva, acesta te va trata altfel.

Ce presupune mai exact asta?

Înseamnă, înainte de toate, să te iubești și să realizezi că ești o femeie minunată care merită tot ce este mai bun. Meriți iubire, atenție, respect, grijă, siguranță. Iar dacă el nu ți le oferă acum, nu te amăgi că se va întâmpla mai târziu. Nu se va întâmpla. Și nu pentru că este ceva în neregulă cu tine și nici pentru că trebuie să lupți pentru ele, ci pur și simplu pentru că acest om, pe care tu îl crezi iubitul tău, nu face parte din povestea ta. Însă tu te încăpățânezi să nu crezi lucrul ăsta, încă.

sursa: http://psihologinconcediu.ro/

Când un bărbat iubește două femei

Nu am înţeles niciodată cum vine asta. Cum ai putea să iubeşti două femei? E ca şi cum ai avea două telefoane. Nu că nu ar fi posibil. Sunt unii care folosesc chiar trei. Dar ce te faci atunci când îţi sună amândouă? Mi se pare destul de greu să vorbeşti la amândouă … În acelaşi timp! Asemenea bărbatului care se străduie să îşi acorde ritmul inimii la două viori, transformându-şi Viaţa dintr-un vals, în cel mai oribil ritm pe care nu îl va putea ţine niciodată. Problema este că nu va fi singurul care va suferi din tot acest show macabru şi neinspirat al sufletului.

Bărbatul care spune că iubeşte două femei este precum spectatorul neiniţiat care urmăreşte două filme pe două ecrane separate. Nu va înţelege nimic din ele şi nu va prinde finalul. Poate doar un final. Iar acela nu va fi un Happy-end aşteptat, ci o tragică poveste a unui om care, în esenţă, a încetat să mai iubească. Să o mai iubească atât pe “prima” cât şi pe celalaltă. Sau celelalte. Pentru că dacă prima a încetat să îi mai spună cât de frumos, inteligent şi creativ este, a doua nu va ezita nicio secundă să îi îmbuibe creierul, “spălat” deja, cu veşnicele cuvinte de suflet, aruncate în pauzele de Amor. Iar dacă prima a încetat să îi acorde atenţia cuvenită şi binemeritată, a doua va avea grijă să bifeze toate aspectele pe care prima a “obosit” să le mai facă. Cel puţin, asta e în mintea bărbatului care iubeşte două femei.

Acel bărbat care nu poate să se despartă de prima dar o vrea şi pe a doua. Genul masculin, veşnic nemulţumit şi într-o continuă luptă a minţii şi a inimii pentru care şi “mândra” şi “draga” merită păstrate cât mai aproape.

Genul de bărbat care ar lua-o şi pe prima şi pe a doua în faţa ofiţerului stării civile şi ar semna cu ochii închişi, cu inima “împăcată” şi cu braţele-i cuprinzătoare. Unii s-ar duce şi la altar împreună dacă ar fi posibil. O scenă tragi-comică în toată splendoarea ei. Bărbatul care iubeşte două femei îi spune uneia că o iubeşte iar celeilalte că o iubeşte mai mult decât pe prima. În tot acest triunghi amoros şi patologic nu există niciun învingător. Există doar învinşi pentru că lupta pentru fericire a luat demult sfârşit. Atât în ochii lui cât şi în ochii partenerelor atât de mult dorite. Un triunghi bolnăvicios şi cu colţurile tocite şi sfărâmate sub semnul crunt al unei nefericiri neasumate.

Să iubeşti două femei e ca şi cum ţi-ai tăia inima în două, sufletul în nouă şi mintea în mii de bucăţi. Să iubeşti două femei înseamnă, de fapt, să nu o iubeşti pe niciuna. Înseamnă să te iubeşti mai mult pe tine. Iar singura minciună pe care ţi-o repeţi necontenit şi în care totul va fi bine alimentează nevrotic tot acest tablou.

Bărbatul care iubeşte două femei nu a înţeles iubirea. Nu a înţeles că Iubirea nu se împarte ca la piaţă şi nu se negociază. Poate doar simbolic şi cu acelaşi partener. Întotdeauna cu acelaşi partener. Numai atunci putem vorbi de o iubire curată şi autentică. Aşa cum cineva spunea, poţi iubi două femei … Chiar trei: atunci când una este mama, cealaltă fiica iar cea de-a treia … Sufletul pereche! :-)

În final, toţi bărbaţii trebuie să înţeleagă faptul că a cuceri mai multe femei poate fi un război al inimii, dar să păstrezi şi să iubeşti doar una…e pacea sufletului!

de Alexandru Chermeleu

Suferința din spatele unui zâmbet

“Cam cât de "ciudată" să fie lumea în care trăim dacă oamenii despre care noi credem că o duc bine şi sunt fericiţi se sinucid?”

Nu lumea este "ciudată", noi suntem superficiali. Suntem superficiali prin modul în care ne raportăm la ceilalţi, prin modul în care credem că unii o duc bine şi sunt fericiţi doar pentru că au.

Întrebarea este – ce au de fapt?

Case, faimă, bani? Okay! O fi suficient? Atunci de ce se sinucid milionarii?

De ce se sinucid celebrităţile? Doar se bucură de adulaţia publicului, au cam tot ce îşi doresc, traiul lor este lipsit de griji…

Şi totuşi, de ce aflăm după ce mor că în spatele zâmbetelor, în spatele imaginii şi a PR-ului atent construit, se ascund ani de zile de abuz de substanţe sau depresii severe?

Nu cumva pentru că nu suntem ceea ce avem, ci ceea ce gândim?

Da, ştiu, vorba asta vine din zona new age, o zonă extrem de hulită, însă cred că exact asta suntem – ceea ce gândim.

Degeaba ai milioane de euro, faimă, degeaba ai case, femei etc… dacă în tine se duce un război groaznic care îţi roade şi ultima sămânţă de energie.

Degeaba ai toate astea dacă nu eşti capabil să te bucuri de ele şi te simţi inadecvat, marginalizat, abandonat etc.

Şi uite că mai moare cineva de depresie şi lumea se întreabă “ce dracu’ e în neregulă cu lumea asta?”

Lumea este aşa cum trebuie să fie, noi greşim atunci când judecăm alte persoane în funcţie de ceea ce este la vedere. Asta e cea mai mare eroare pe care o facem toţi pe parcursul vieţii – credem că ştim ce gândesc ceilalţi, credem că ştim cum sunt ceilalţi. Fals! Nu ştim!

Şi cred că nici nu vrem să ştim cu adevărat. Ne place vrăjeala mult prea mult.

În plus, ar fi bine să acceptăm încă un lucru extrem de important – depresia nu iartă pe nimeni! Şi încă ceva – depresia este o boală care te poate ucide.

Iar dacă ne raportăm la rapoartele OMS, România se află pe locul 5 în topul ţărilor depresive.

Stăm bine, nu-i aşa?

Aveţi idee câte persoane consumă anti-depresive în România? V-aţi întrebat oare de ce se pronunţă din ce în ce mai mult termenul de “generaţie Xanax”?

Din păcate, noi, românii, credem că le ştim pe toate, credem că putem lua totul la mişto, inclusiv propria noastră viaţă. Ghiciţi ce – nu putem!

Cât despre modul la care ne raportăm la ceilalţi – psihologul Andreea Enache are dreptate – “Astfel judecaţi de valoare nu fac decât să confirme cât de superficiali suntem, în general, în felul în care îi evaluăm pe ceilalţi.

Lucrul cel mai de preţ în viaţă cred că este capacitatea de a fi fericiţi. Iar fericirea nu ţine de cât şi ce ai, ci de ceea ce eşti şi cât de mult structura ta psihică îţi permite să îţi găseşti bucuria şi echilibrul dincolo de diverse reuşite sau dezamăgiri, dincolo de un context sau altul. Multe studii arată faptul că abilitatea de a fi fericiţi este oarecum independenţa de nivelul socio-economic şi educaţional”.

Viaţa nu e o caterincă, nu e un spritz de vară, mai ales atunci când avem de-a face cu oameni care au probleme. Şi, din păcate, sunt mulţi, din ce în ce mai mulţi.

Concluzia o extrem tot din Gândul. Mi se pare cât se poate de clară – “Depresia ar trebui considerată o urgenţă medicală de cei din anturajul şi/sau familia unei persoane aflate în suferinţă”.

Lăsaţi caterinca, lăsaţi vrăjeala şi luaţi măsuri – cimitirele sunt pline de oameni ce păreau fericiţi!

de Andrei Vulpescu

Adu-mi aminte cine voi fi

Ne răsucim pe verticală de noi înşine în perpetuă căutare de celălalt, omul alături de care să fim, să facem, să simţim, să gândim, să visam şi să ne imaginăm, să transformăm, să analizăm, să cunoaştem şi să folosim ceea ce cunoaştem, să ştim şi să credem…omul acela alături de care să nu mai simţim ameninţarea timpului şi limitatea spaţiului, omul acela care să ne aducă în permanenţă aminte…cine vom fi!

Important este ce facem cu şi din acel om după ce l-am găsit…cât de mult îl facem să fie după chipul şi asemănarea noastră, alegând să vedem în el, doar ce este în noi, limitându-i libertatea de a fi şi făcându-l să fie o simplă clonă cuminte şi la locul ei, dată pe brazdă şi fără voinţă proprie, a noastră clona, pe care unde o pui acolo stă şi care face şi este doar ce spunem noi. Recunoaşteţi personajul? Toţi şi toate ne dorim o astfel de fiinţă cuminte care să fie un fel de latură pasivă a propriei fiinţe, care nu se poate manifesta decât în cercul nostru strâmt de reguli şi care dacă face altfel decât spunem…ne dovedeşte că nu merită dragostea noastră, că nu ne iubeşte şi nu ne respectă, că ne-a înşelat aşteptările…

Căutăm o viaţă un om pe care să îl folosim drept scuză pentru propria micime, căruia să îi punem în cârcă eşecurile şi neîmplinirile, care să fie bun de paravan şi pe seama căruia să punem tot ce s-a întâmplat rău în viaţa noastră. Jurămintele de căsătorie ar trebui să sune altfel şi să fie altfel alcătuite:

Cetăţene X de bună voie şi nesilit de nimeni o iei pe cetăţeana Y ca să ai în capul cui să îţi torni nervii şi cu mâinile cui să scoţi castanele din foc, ca să aibă cine să îţi spele şi să îţi calce şi să îţi crească copiii şi la care să te întorci după ce te-ai săturat de alte cetăţene?

Cetăţeană Y de bună voie şi nesilită de nimeni îl iei pe cetăţeanul X că să ai cui să reproşezi nereuşitele, pe cine să cicăleşti şi cui să pui zgarda, ca să ai pe cine să dai pe brazdă şi cui să limitezi libertatea, pe cine să ţii sub papuc şi de cine să te plângi la toată lumea că ţi-a distrus viaţa?

Cu asemenea declaraţii şi angajamente măcar am fi oneşti şi lipsiţi de ipocrizie, conştienţi că avem o parte întunecată care cel mai bine se manifestă în relaţiile cu cei dragi…paradoxal, cei care spunem că ne sunt cei mai dragi sunt cei mai limitaţi de iubirea noastră şi cei mai condiţionaţi şi judecaţi, incriminaţi şi pedepesiti pentru că nouă nu ne ies lucrurile cum am vrea.

Unde este iubirea aceea sublimă la care visăm de când deschidem ochii în lume? Unde mai este gingăşia aceea senină a sufletelor care iubindu-se se eliberează de orice condiţionare şi cresc până dincolo de ceruri?

Unde este sentimentul acela că avem alături de noi entitatea magică şi sublimă alături de care divinitatea ne îngăduie să o căutăm? Este departe…căci mintea noastră este cea care ne împiedică să iubim complet …şi care forţează într-o viaţă de singurate în doi. Iubim până la PRIMA JUDECATĂ A CELUILALT…în clipa în care l-am judecat prima dată…iubirea a murit …şi rămâne în loc un hău din ce în ce mai adânc!

Va dorim să găsiţi fiinţa aceea de lumină şi bucurie care să vă aducă aminte cine veţi fi când veţi fi cu adevărat…eliberaţi de minte şi propulsaţi de inimă pe verticala veşniciei.

sursa: http://www.astrosofia.ro/

Iubirea excesivă: când a iubi înseamnă a suferi

Când a iubi înseamnă a suferi, înseamnă că iubim prea mult. Când trecem peste graniţa eu-lui nostru şi deja ne vindem sufletul în vălvătaia a ceea ce noi credem că este iubire, înseamnă că suferim. Suferim de iubire excesivă, iraţională. Când aproape toate conversaţiile noastre cu prietenii se învârt în jurul lui – problemele lui, sentimentele lui, gândurile lui, acţiunile lui – şi aproape toate propoziţiile noastre cumva ajung, mai mult sau mai puţin subtil, tot la „el”, înseamnă că iubim excesiv. Înseamnă că noi nu mai suntem noi, ci suntem el, ca şi cum am fi fost absorbite de un vacuum şi nu ne mai putem desprinde fiinţa de a lui.

Când îi găsim scuze pentru indispoziţiile, iritările, indiferenţa sau tăcerile prelungite, pentru ignorarea şi egoismul lui, punându-le pe toate pe seama unei copilării nefericite, a unui trecut dificil sau a unui efort susţinut ce l-a depus pentru a-şi depăşi condiţia şi începem să acţionăm ca nişte terapeuţi în loc de iubite, înseamnă că iubim excesiv. Înseamnă că suferim.

Când nu ne plac comportamentul şi caracterul lui, valorile lui, dar le suportăm, gândindu-ne că dacă suntem suficient: de atrăgătoare, de bune, de înţelegătoare, de tandre, de săritoare, de generoase, de corecte, de sincere, de harnice, de deştepte, de cochete, de sofisticate (să mai continui?), el va dori să se schimbe de dragul nostru şi va face o excepţie cu noi, înseamnă că iubim excesiv. Înseamnă că suferim.

Când relaţia cu el ne pune în pericol fiinţa emoţională, integritatea psihică şi poate chiar şi cea fizică, dar noi continuăm să ne străduim mai mult, înseamnă că iubim excesiv. Înseamnă că suferim.

Contrar durerii şi insatisfacţiei la care dă naştere, o iubire excesivă este atât de comună la din ce în ce mai multe femei. Ea, durerea, a devenit o obişnuinţă încât cele mai multe femei ajung să creadă că aşa trebuie să decurgă o relaţie intimă. Caută febrile răspunsuri şi soluţii panaceu pentru te miri ce situaţii de la cele mai nesemnificative, până la adevărate comportamente problemă. Se implică pe forum-uri, blog-uri şi citesc articole superficiale din reviste pentru a înţelege „cum să îl facă să răspundă la telefon”, „cum să îl facă să vorbească mai mult”, „ ce să facă dacă a minţit-o”, „ cum să îşi suporte mai bine suferinţa pentru că el a înşelat-o şi şi-a pierdut încrederea”, „cum să-l facă să mişte lucrurile mai repede…să ţină cont de ea… să îi pese de ce simte ea…să îi acorde timp…”. Pentru multe femei aceste comportamente se perpetuează în aceeaşi relaţie, însă pentru şi mai multe acestea se transferă dintr-o relaţie în alta, iar ele ajung epuizate, dezamăgite şi fără speranţa că mai pot fi iubite, sau că mai există şi altfel de bărbaţi. Ce omit aceste femei să vadă este numitorul comun al acestor situaţii.

 Dependenţa este un cuvânt care sperie, produce repulsie şi respingere. Nu ne place cuvântul şi refuzăm să aplicăm acest concept relaţiei cu bărbaţii. Dar asemenea altei dependenţe, atâtea femei aflate în căutarea unui bărbat care să le iubească par să găsească, inevitabil, parteneri labili, lipsiţi de sentimente. Chiar şi atunci când înţelegem că relaţia pe care o avem nu este ceea ce doream, ne vine totuşi atât de greu să-i punem capăt. Asemenea oricărei alte dependenţe. Creăm obsesii.

 Iubind persoane nepotrivite ne creăm viduri interioare şi, dintr-o iubire normală cu nevoie de dragoste, de a iubi şi a fi iubit, totul se transformă în iubire excesivă şi dureroasă pentru că niciodată parcă nu ajungem să ne îndeplinim nevoia iniţială alături de el. Şi atunci iubim şi mai mult. Atunci se naşte şi dependenţa. Dependenţa de iubire este ca o foame, o foame ce nu se stinge niciodată, atât timp cât ea, credem noi, nu poate fi hrănită decât din exterior.

 Dar orice femeie care a ajuns să iubească excesiv, dacă reuşeşte să-şi depăşească negarea, va observa că la originea obsesiei ei pentru un bărbat, nu este dragostea, ci teama. Femeile care iubesc obsesiv sunt împovărate de teamă – teamă de singurătate, teamă de a nu fi demne de iubire, teamă de a nu fi ignorate, abandonate şi distruse. Iubim excesiv un bărbat, nu din dragoste, ci din dorinţa ascunsă – inconştientă – că el ne va alunga temerile.

Răspunsurile la aceste tipare nu pot fi găsite în reviste, articole şi cărţi. Acestea te pot ajuta să te informezi, însă pentru a-ţi înţelege tiparul este nevoie de mai mult. Trebuie să înţelegi că temerile tale preced orice iubire de moment ai trăi tu acum. Şi că tocmai de aceea ai creat o astfel de iubire nepotrivită, pentru a-ţi vindeca temerile. În realitate, atragi şi alegi inconştient acelaşi tipar de persoane care îţi vor perpetua toate aceste temeri, asemenea persoanelor alături de care le-ai creat iniţial. Este ca şi cum ai încerca mereu şi mereu să repari, sau să închei, ceva ce nu a fost terminat, sau a fost nedrept, sau nu ai înţeles. Ceva ce te-a făcut să suferi şi ai ascuns în inconştientul tău. Ceva la care poate ai asistat şi iubeai acele persoane, ceva pe care tu singură nu-l puteai finaliza, pentru că erai prea mică sau prea vulnerabilă.

Sunt şi bărbaţi care suferă de iubire excesivă şi dezvoltă obsesia faţă de o femeie, dar sunt mult mai rari. Pur şi simplu, datorită unor factori biologici, dar şi culturali, femeile sunt cele predispuse la acest tip de suferinţă.

 Nu este o ironie ca noi femeile, care suntem atât de capabile de compasiune şi înţelegere la suferinţa celor din jur, să rămânem legate la ochi în faţa propriei suferinţe? Nu vă lăsaţi orbite de suferinţă şi nu o confundaţi cu iubirea, cu viaţa sau cu norocul. Dacă suferi emoţional, înseamnă că ai temeri şi convingeri nedescoperite (sau pe care le negi) şi care îţi sabotează accesul la adevăratele sentimente de iubire. Dacă ai temeri nerezolvate şi convingeri iraţionale despre tine, despre bărbaţi, despre iubire şi relaţii, atunci probabil că ai acumulat şi multă furie, frustrare, ruşine şi chiar apatie.

A iubi şi a fi victimă nu este acelaşi lucru. Nu confunda mila cu iubirea. Şi nu, nu mă refer la ceilalţi, ci la tine. Când vei putea separa cele două concepte în tine, vei reuşi să proiectezi acest lucru şi în exterior.

de Oana Popescu-Argetoia

Amintește-ți că în mâinile tale stă timpul... de tine depinde în ce fel se scurge ...

Zile grele avem cu toții. Ne întoarcem lipsiți de vlagă de la serviciu și acasă ne apucăm din nou de treabă. Fie nu este mâncare pe masă, fie vasele nu sunt spălate sau temele copiilor nu sunt pregătite pentru a doua zi, întotdeauna există un motiv de nemulțumire, un motiv pentru care mergem la culcare supărați, obosiți, cu mintea încărcată de gânduri și întrebări, cu sufletul amărât. 

Chiar astăzi mă gândeam la cât de lung e drumul pe care-l parcurg spre serviciu, deși nu merg mai mult de 15 minute pe jos. Totuși de câțiva ani, mergând aceeași distanță de două ori pe zi ați crede că m-am obișnuit. Ei bine, nu, continui să mă plâng de parcă aș merge kilometri întregi. Totuși astăzi mi-a fost atrasă atenția: „nu ai mai spune așa ceva dacă nu ai avea picioare”. Cuvinte grele, știu, însă răscolitoare. Și-au făcut însă efectul. Așa este, de multe ori uităm cât de mult avem și nu prețuim ceea ce primim. Și acesta este numai un exemplu. Cu siguranță pot face ceva plăcut în timp ce parcurg acest drum. Mâine dimineață mă gândeam să ascult muzică. Poimâine mă gândesc să sun un prieten cu care nu am mai vorbit de foarte mult timp. Sunt multe chestii mărunte pe care le-aș fi putut face până acum, însă am preferat să nu-mi bat capul și să mă complac în această situație. 

La fel se întâmplă și când ajungem acasă. Continuăm să ne plângem. Nu contează unde, la cine, despre ce sau cât. Pentru noi contează să ne descărcăm de frustrări și să fim ascultați. Însă nu ne alegem cu nimic bun. Știu că zilele sunt obositoare și că devin epuizante la un moment dat. Știu că de abia așteptăm să ajungem acasă și să ne întindem în pat. Știu că nu ne place să gătim, să facem curat, să stăm de făcut teme, însă asta pentru că nu realizăm că putem face aceste activități într-un mod plăcut: petrecând timp cu familia, cu cei dragi. Oare aceste momente de care noi le lipsim, oare aceste clipe pe care le irosim stând îmbufnați, trântind și bolborosind, oare acest timp pe care îl avem și totuși îl ignorăm nu poate fi folosit într-un alt mod? Armonia, veselia, pozitivismul, speranța, căldura și iubirea sunt sentimente pe care le-am vrea în viața noastră, în familia noastră și totuși cât de mult ne lăsăm copleșiți de griji și frământări. Cât de puțin ne gândim la copiii noștri care de abia așteaptă să alerge spre noi și să ne spună tot ce au făcut la școală. Cât de puțin ne gândim la familia pe care am întemeiat-o și căreia îi dedicăm atât de puțin timp. Nu spun că ar trebui să ne schimbăm cu toții viețile, însă susțin că ar trebui să ne gândim în ce direcție o iau visele noastre. Și să facem ceva dacă drumul respectiv nu ne este pe plac. Nu este ușor să-ți faci noi obiceiuri, să te schimbi în următorul minut, dar cu siguranță nu este greu să te gândești la acest lucru, să conștientizezi că ceea ce faci oricum te schimbă în fiecare zi și nu neapărat în bine. Gândește înainte să te plângi altora de viața ta, sunt alții în lume care nu au nimic, inclusiv timp.

Fă în așa fel încât să găsești timp pentru binecuvântările zilnice, și nu pentru lipsuri. 

Fă în așa fel încât sufletul să cunoască doar speranță, curaj și încredere și nu împovărare sau regrete. 

Fă în așa fel încât să-ți exprimi iubirea în ciuda oboselii care îți cuprinde trupul, și petrece cât mai mult timp cu cei dragi. 

Fă în așa fel încât să-ți cureți sufletul gândind și simțind frumosul din jur, armonia și minunile lui Dumnezeu. 

Amintește-ți că în mâinile tale stă timpul... de tine depinde în ce fel se scurge ...

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro

Rugăciunea inspirată ”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta”!

"A-i preda voinței divine problema noastră înseamnă 
a cere înțelegerea duhovnicească, luminată de Duhul Sfânt"

Ne dorim cu intensitate ceva: un lucru, o situație, o iubire, dar adesea dorința e născută din simțurile noastre, din Eul nostru omenesc, din trăiri inferioare, care – odată împlinite – dezechilibrează viețile noastre și pe ale celor din jurul nostru, făcând mai mult rău decât bine. Discernământul omenesc nu-i întotdeauna plin de lumină, nu reflectă întotdeauna adevărul și nu sprijină întotdeauna viața. Doctorul David Hawkins, creatorul unei scale a stărilor de conștiință, afirmă că 78 la sută din populația lumii nu are capacitatea de a discerne între adevăr și falsitate, așa încât alegerile se produc în perimetrul inconștienței și sunt determinate de trăiri joase, precum durerea, frica, mânia sau ura. Din acest motiv, dorințele noastre s-ar putea să nu fie chiar ceea ce avem nevoie, să fie toxice pentru noi și pentru cei din jurul nostru, să distrugă, în loc să construiască. S-ar putea ca ele să fie împliniri ale voinței Eului și nu expresii ale voinței divine. 

Pentru că s-ar putea ca noi să nu știm care este voia lui Dumnezeu într-o situație de viață, atunci am putea să ne rugăm ”neâncetat”, cum spune Apostolul Pavel (nu doar într-o zi, într-un moment), să putem recunoaște voia divină. ”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta...în problema aceasta...”, cum putem să ne rugăm și pentru oamenii din jurul nostru : ”Doamne, te rog, ajută-l pe x... să cunoască și să facă voia ta”! 

Nu ce vrem noi, nu cu orice preț să cerem ce vrem noi, căci voința noastră poate fi poluată de inconștiență, iar împlinirea ei poate face rău. A-i preda voinței divine problema noastră înseamnă a cere înțelegerea duhovnicească, luminată de Duhul Sfânt, care ne va feri de vinovăție, deopotrivă în forma ei de autoânvinuire sau învinuire a altor oameni. Dacă insistăm ca un om să facă ce ne dorim noi (să ne iubească, să ne dea un lucru sau altul etc), atunci nu avem cunoașterea libertății de alegere, încălcăm această libertate și transmitem în subconștientul său, dar și în al nostru, o presiune, o constrângere, care ne va face rău și va face rău. Liberul arbitru poate fi forțat cu un cost mare: forța exercitată asupra lui va atrage forța exercitată asupra noastră. Cu alte cuvinte, dacă vom constrânge, de undeva, din lume, ne va parveni o constrângere. Constrângem și ne autoconstrângem, iată! Forțăm și vom fi forțați și acesta-i prețul pentru împlinirea dorinței noastre egoiste. 

Pentru a evita forța și răul pe care-l crează ea, să ne rugăm ca dorințele noastre să se împlinească dacă sunt spre binele nostru și al celor din jurul nostru. Să nu cerem dragoste, bani, poziții, lucruri cu orice preț, să nu forțăm nimic, ci doar să cerem și să cerem corect, cunoscând că numai dorința inspirată de Duhul Sfânt nu se polarizează, nu ne face nouă bine și altora rău (în timp, răul devine și al nostru). 

”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta și arată-le celor din jurul meu (copiilor, iubiților, prietenilor, celor care decid pentru mulțimi, politicienilor, celor bogați și influenți, oricui doriți și aveți nevoie) care este voia ta și ajută-i s-o împlinească”! Rugați-vă așa zi de zi, ori de câte ori vă gândiți la dorința, la visul vostru, căci așa nu veți greși, nu veți constrânge și veți simți apoi frumusețea și grația divină, ajutându-vă în feluri pe care nu le puteți cuprinde cu mintea, nici nu le puteți pune în scenă, precum o face lumina Duhului Sfânt, căruia-i permiteți să lucreze prin voi! Aceasta este rugăciunea inspirată, plină de lumină și de cunoașterea adevărului, rugăciunea care are o putere imensă pentru că este rugăciunea prin care noi înțelegem și recunoaștem libertatea absolută a tuturor ființelor și, în special, propria noastră libertate. 

de Maria Timuc

Oare cât pot lacrimile tale?

Să ne amintim astăzi şi în fiecare zi, cu dor, de cei dragi care nu mai sunt printre noi.

Oare cât pot lacrimile tale?

Pot mult. Deschid cerul, inundă pământul. Spală mintea, ușurează sufletul. Durerile de peste zi, încercările, ghinioanele, nu sunt altceva decât butoane prin care ajungem la starea în care să ne eliberăm. La început, lacrimile sunt de furie sau de durere, de pierdere sau de iertare, apoi se fac perle, lacrimi dulci și curate. Țâșnește după ele izvorul curat. După ce iese murdăria, se curăță fântâna sau izvorul sufletului. Vor picura în inimă multe daruri. Am înțeles lecția: puține lacrimi, multă bucurie. Sau multe lacrimi, multă bucurie. Și nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că noi avem de ele și suntem anesteziați. Câtă iubire necondiționată, atâtea lacrimi. Lacrima este 1% apă și 99% sentimente. Există un drum al sufletului către inima curată, pe care lacrima, picătura aceea binefăcătoare, te însoțește. Este eliberatoare! Dar numai Dumnezeu știe cât pot lacrimile. Lacrimile le adună îngerii, le așază pe chipurile lor și le prefac în zâmbete.

de Ierom. Hrisostom Filipescu

20 de semne care-ți atrag atenția că a venit momentul să te detașezi și să mergi mai departe

 

Adesea aflăm cât de puternici suntem cu adevărat în momentele de incertitudine pe care viaţa ni le scoate în cale. Evenimentele neplanificate – disponibilizări, deces, boală sau divorţ – ne pot distruge lumea în orice moment.

Apoi, apar întrebările “Ar trebui să stau sau să plec?”, “Ar trebui să fac economii sau să cheltuiesc?”, “Ar trebui să iert sau să uit?”, “Ar trebui să mă mut sau nu?”.

Relaţiile romantice, locurile de muncă, chiar şi locurile în care trăim au un termen de expirare. Uneori, ne ataşăm prea mult de lucruri motivaţi negativ fiind de frica de necunoscut. Probabil cea mai mare frică a noastră este reprezentată de frica de necunoscut, motiv pentru care foarte mulţi dintre noi încercăm să controlăm multe dintre aspectele vieţii pe care nu le putem controla. Cu toate acestea, rezultatul este întotdeauna acelaşi: durere, frustrare şi vinovăţie.

Iată care sunt cele 20 de semne care-ţi atrag atenţia că a venit momentul să te detaşezi şi să mergi mai departe:

1. Atunci când gândurile tale sunt îndreptate mai mult către trecut decât către momentul prezent.

2. Atunci când situaţia actuală îţi provoacă mai multă durere decât bucurie.

3. Atunci când aştepţi, speri şi te rogi pentru ca o persoană, un loc sau o situaţie să se schimbe.

4. Atunci când eşti nemulţumit, plictisit şi plin de resentimente.

5. Atunci când tiparul persistă în ciuda încercărilor tale repetate de a schimba ceva.

6. Atunci când te simţi singur, neascultat sau când nu eşti tratat într-un mod respectuos.

7. Atunci când situaţia, persoana sau locul inhibă procesul personal de dezvoltare personală.

8. Atunci când aştepţi, sperând că lucrurile se vor îmbunătăţi.

9. Atunci când plângi mai mult decât râzi şi mai mult decât iubeşti.

10. Atunci când te simţi epuizat emoţional, fizic şi spiritual.

11. Atunci când bucuria şi pasiunea te-au părăsit.

12. Atunci când convingerile fundamentale s-au schimbat şi când sacrifici cine eşti cu adevărat.

13. Atunci când nu te mai distrezi.

14. Atunci când te temi că nu o să vină vremuri mai bune pentru tine.

15. Atunci când te pierzi pe tine însuţi şi încetezi să mai visezi.

16. Atunci când eşti paralizat de frica de necunoscut.

17. Atunci când te străduieşti să zâmbeşti pentru a masca suferinţa interioară.

18. Atunci când simţi că eşti ataşat de ceva de care ar trebui să te eliberezi.

19. Atunci când gândul la libertatea de o situaţie anume ţi se pare expansiv.

20. Atunci când crezi într-o viaţă mult mai bună pentru tine însuţi.

sursa: http://www.e-dimineaţa.ro/

Tinereţea veşnică nu e decât arta de a îmbătrâni frumos.

Aud parcă din ce în ce mai des în jurul meu "am 40 de ani şi mă simt grozav", "am 45 de ani, dar arăt minunat", "are 50 de ani, dar trăieşte ca şi cum ar avea 30", de parcă bătrâneţea ar fi o boală, ridurile un handicap, iar nepoţii...un blestem!

Sunt statusuri şi replici pe care le citesc şi le aud din ce în ce mai frecvent. Parcă mă urmăresc, ca nişte refrene de-a dreptul agasante, revelând o obsesie, poate dintotdeauna sau poate astăzi mai mult decât oricând, a unei fiinţe umane tânjind cu disperare după tinereţea veşnică. Fugind cu groază de bătrâneţe, de riduri, de boală, de declin.

Poate că uităm să îmbătrânim frumos? Şi pentru mine a îmbătrâni frumos nu înseamnă a arăta la 40 tot ca o puştoaică de 25 de ani cu privirea mirată şi tâmpă, nu de la naivitate, ci de la botox. Nu să ai trupul tonifiat şi să porţi îmbrăcăminte suchita cum aveai în liceu. Nu să ieşi să te distrezi cu fetele străduindu-vă să vă mai simţiţi ca în facultate şi să uitaţi de neîmpliniri ascunse sub preş, zi după zi, în goana asta nebună după fericire perpetuă - nu, să nu care cumva să fie întreruptă, nici măcar o clipă, o zi două, acolo...- gândire pozitivă- neabătută! succes etern cu orice preţ- nu, nici o deraiere- şi tinereţe veşnică. Nu cred că a îmbătrâni frumos înseamnă să vânezi senzaţii şi trăiri întocmai cum aveai în adolescenţă, gonind orbeşte după fluturaşi pe care să îi aşezi, victorios, unul după altul în insectarul intens ( evident!) colorat de trăiri de licean... Sau vânând senzaţii pe care poate nu le-ai avut şi le cauţi acum cu disperare, frizând de cele mai multe ori grotescul şi penibilul.

De ce ascundem ceva ce poate fi, odată asumat, atât de frumos? De ce luptăm cu ceva atât de firesc? De ce ne îngropăm cu delicateţe, temeri, vulnerabilităţi, fragilităţi, sensibilităţi, neputinţe care pot fi, la urma urmei, odată ce te împrieteneşti cu ele, atât de speciale, atât de frumoase?

Nu ştiu, între atâţia oameni care zic că nu mai îmbătrânesc, eu una am 36 de ani, plini, care au trecut într-o clipă....şi mă sperie asta la nebunie. Aş fi vrut să îmi spună cineva la 25 că frumuseţea trece, atât de repede. Că vin valuri de fete atât de frumoase din urmă...Că starea aceea când crezi că poţi să ai totul, să faci totul, să treci peste orice, să o iei din nou şi din nou şi din nou de la început...va trece. Că vei ajunge să oboseşti mai repede, să crezi mai greu, să visezi mai puţin. Aş fi vrut să îmi spună cineva, mai tare, că toate greşelile au un preţ, pe care îl plăteşti mai devreme sau mai târziu, inevitabil. Aş fi vrut să îmi spună cineva mai tare, mai clar, mai răspicat că e un timp pentru toate....că urmează zile cu mai multă oboseală, cu mai multă tristeţe când te priveşti în oglindă, cu mai multe spaime, dureri, amintiri, nu toate frumoase, cu mai multe greşeli, pierderi, înfrângeri, slăbiciuni, lacrimi....O spun eu acum tare şi răspicat pentru toate cele care cred, aşa cum am crezut şi eu, că tinereţea, frumuseţea, forţa sunt veşnice. Nu sunt. Dar mai spun şi că e firesc să fie aşa. Şi mai ales, că le poţi înlocui, cu înţelepciune, cu altceva. Care te poate împlini poate chiar mai mult. Sau poate că nu ar trebui să existe un termen de comparaţie. Poate că aici greşim...

Fiecare prag al vieţii noastre şi fiecare lume spre care el ne poartă aduce cu sine comorile şi împlinirile sale, farmecul şi magia sa...şi câte pierzi când încerci să îngrămădeşti chestiile tale vechi în încăperi ce îţi oferă atâtea alte noi comori...Fiecare etapă îţi dăruieşte altceva, într-un alt stil, cu alte nuanţe...îţi întinde cu dărnicie alte noi împliniri în timp ce uneori tu poate cotrobăi neîncetat după cele vechi, pierzând totul....şi nici nu ştii câte pierzi când apari îmbrăcat ca pentru o petrecere în club, fiindcă tu vânezi starea de licean euforic, la o petrecere la castel, care avea atâtea alte trăiri inedite pentru tine...şi în timp ce în fiecare încăpere a castelului - şi sunt atât de multe, atât de diferite, atât de spectaculoase- te aşteaptă câte o comoară, nebănuit de frumoasă, atât de altfel faţă de ce ai trăit până atunci, tu plângi şi cauţi în continuare senzaţii ce te mint, trăiri ce nu mai sunt la locul lor în filmul ăsta. Şi nici nu ştii că ai obosit să fii cine nu eşti. Să pari mai tânăr decât eşti...Să te minţi în continuare, deşi masca te trădează. Pentru că lacrimile sufletului se văd şi se simt, oricât ai încerca să le maschezi....

Mi-aş dori să învăţăm să ne asumăm cu mai multă demnitate trecerea spre rolul de bunici ce îşi aşteaptă nepoţii cu gutui pe dulap...Să învăţăm să ne iubim mai mult ridurile, să ne învelim în poezie pungile de sub ochi, să înlocuim cu bunătate şi cu înţelepciune prospeţimea de altădată...cu distincţie, clasă şi eleganţă strălucirea de acum câţiva ani -că ne place să recunoaştem sau nu, destul de mulţi. Să ne trăim cu demnitate bolile, să ne purtăm cu spatele drept neputinţele şi neîmplinirile, fără să le mai ascundem sub preş, sub operaţii estetice sau ţinute penibile de adolescenţi.

Poate că tinereţea veşnică nu e o chestie care ţine de riduri, trup tonifiat şi senzaţii de adolescent....poate că tinereţea veşnică e o chestie care ţine mai mult de suflet....Iar sufletul nu se va putea simţi bine decât atunci când învăţăm să îmbătrânim frumos. Nu, nu frumos în sensul de "fără riduri". Nu. Frumos în sensul de firesc.

Tinereţea....Mă uit în jur şi tot ce văd e că, pe măsură ce o vânăm mai mult, parcă suntem din ce în ce mai departe de ea ....Poate pentru că tinereţea veşnică nu e decât ştiinţa de a îmbătrâni frumos.

Nu ştiu, între atâţia oameni care zic că arată şi se simt din ce în ce mai tineri, eu una constat că îmbătrânesc. Şi mă emoţionează şi mă sperie asta la nebunie.

Dar cât de altfel, cât de frumos şi cât de absolut firesc este să fie aşa....

de Alexandra Svet
sursa: http://www.catchy.ro/

Fie și de o mie de ori să ai dreptate, ce rost are, dacă femeia ta plânge?

 

O femeie alături de un bărbat trebuie să fie fericită. Atât. Da, împreună construiesc, împreună rezolvă probleme, împreună discută, se ceartă și se împacă. Însă doar atât timp cât femeia este împlinită alături de bărbatul ei. Cât se simte fericită și are motive să îl susțină și să-i fie alături, oricând. Nu există condiția să obții fericirea în timp, să crezi că lucrurile se vor schimba, că el se va schimba, că fericirea va avea un alt sens în viitor. O altă direcție. Lucrurile se fac în doi și pentru doi, altfel nu merge. Dar felul în care se simte o femeie, felul în care se știe protejată sau nu, admirată sau nu, iubită sau nu, depinde nu de ea. Ci de bărbatul ei. Omul ei. Jumătatea ei.

Un bărbat deștept va ști când să asculte și când să se facă ascultat. Când să tacă și când să spună. Când să rezolve și când să îmbrățișeze. Nu femeile sunt vinovate de faptul că plâng într-o relație. Sau că suferă. Sau că reproșează prea mult. Ele o fac cu un sens, fiind indignate, geloase, supărate sau dezamăgite de cel de alături. Și iarăși, nu pentru că femeia ar trebui să primească totul de-a gata și vezi bine, nu primește nimic. Femeile așteaptă un pas în plus din partea unui bărbat. Chiar dacă ele pot lua decizii, să mai ia și el. Chiar dacă ele pot fi puternice, să mai fie și el. Să vadă că în momente de grijă au pe cine se baza și în momente de fericire au cu cine se bucura. Un bărbat deștept nu va căuta un reproș la reproșul ei. Nici motive la motivele ei. Pentru că reproșurile și motivele nu duc la nimic bun. Când le aude un bărbat, el fie rezolvă, fie iese pe ușă, fie reproșează. Când le aude o femeie, ea plânge. De cele mai multe ori nu de neputința lor, ci de a celui de alături. Ele vor dori ca el să fie alături. Să le iubească, să le admire. Dar mai hotărât, mai puternic, mai bărbat. Chiar dacă ei au dreptate.

Poți să ai dreptate. Să știi că capriciile ei și reproșurile și toată isteria nu-și au argumente. Poți să te crezi mai bun, mai implicat în relația asta, mai decis. Poți să știi că azi ea nu a făcut nimic corect, să începi să strigi, să reproșezi la rândul tău, să vii cu pretenții, lovituri în ușă și masă. Poți să te dai puternic și deștept. Un adevărat macho sau un geniu al construirii unei relații. Poți să ai milioane și cu fiecare milion să îi cumperi 10 motive de fericire. Să știi că așa ai rezolvat și cu dreptatea ta. Poți să fii cel mai corect. Sincer. Bărbat. Dar, ce rost va avea, dacă femeia ta va plânge. Dimineața de indiferență, ziua de absență și seara de reproșuri. Atunci bărbăția ta va fi egală cu un mare semn de întrebare. Pentru că a fi bărbat înseamnă uneori și să cedezi, să asculți și să susții de zece ori mai mult decât ea, cât nu ți s-ar părea de straniu. Fă fericită femeia de alături și atunci fericit vei fi și tu.

Fie și de o mie de ori să ai dreptate, ce rost are, dacă femeia ta plânge.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Extraordinarul este acum și aici!

Atâtea amânări şi irosiri în aşteptarea extraordinarului!

Pentru mine, extraordinarul înseamnă, pur şi simplu, viaţa. Viaţa cu tot ce înseamnă din clipa în care deschid ochii în zorii unei zile şi până noaptea târziu, când adorm cu gândul la oamenii dragi, la planurile de viitor şi când îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru reuşite, pentru şanse şi pentru oamenii minunaţi pe care mi i-a adus aproape.

Mie mi se pare extraordinar faptul că pot vedea. Şi că pot merge. Mirosul cafelei mi se pare extraordinar.

Florile din balconul meu şi faptul că le pot îngriji, ajutându-le să fie frumoase, mi se pare extraordinar.

Zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc, micile atenţii şi dovezi de prietenie pe care ni le oferim unii altora, mi se par extraordinare. Îmbrăţişările şi mângâierile mi se par extraordinare. Împăcările mi se par extraordinare. Muzica, râsetele copiilor şi vocile oamenilor dragi mi se par extraordinare. Aromele şi culorile fructelor mi se par extraordinare. Ploaia, nuanţele naturii, anotimpurile cu toate capriciile lor, cerul în toate stările lui şi razele soarelui care încălzesc tot ce ating, mi se par extraordinare. Liniştea din mijlocul naturii mi se pare extraordinară. Momentul în care împart cu cineva un covrig, pe o bancă în parc, mi se pare extraordinar.

Braţele primitoare şi confortabile ale iubitului meu mi se par extraordinare. Mâinile mici şi harnice ale mamei mele mi se par extraordinare. Faptul că o mai pot vizita pe mama mi se pare extraordinar.

Exuberanţa prietenilor mei mi se pare extraordinară. Faptul că în fiecare zi am ceva de făcut mi se pare extraordinar. Faptul că pot dărui, că am pe cine mângâia, că am pe cine iubi, mi se pare extraordinar. Faptul că pot hrăni un animal flămând mi se pare extraordinar. Faptul că pot aduce bucurie unui suflet mi se pare extraordinar.

Şansa de a cunoaşte oameni, de a vorbi cu ei, de a împărtăşi învăţături şi visuri, mi se pare extraordinară.

Voi sunteţi extraordinari!

Extraordinarul nu este atunci şi acolo. Este acum şi aici. În clipa de faţă, în tot ce avem, în oamenii de lângă noi.

Extraordinarul înseamnă viaţa trăită, nu acele momente la care visăm şi pe care le plănuim mult timp, sacrificând ceea ce suntem, ceea ce avem şi timpul atât de preţios, netrăit...

Vă doresc să aveţi o zi extraordinară!

de Irina Binder
sursa: http://www.irinab.com/

ZECE motive pentru care ar trebui să ierţi persoana pe care o urăşti cel mai mult

“Când vom ierta totul, le vom câştiga pe toate” – Sfântul Ioan Gură de Aur

Cele mai importante texte ale spiritualităţii ne îndeamnă să iertăm persoana pe care o urâm cel mai mult. În acele momente în care duşmanii noştri imaginari dispar, egoul se prăbuşeşte. Această lecţie pe care am învăţat-o încă de la începutul vieţii ne va fi prezentată iar şi iar până vom ajunge să o înţelegem şi să trăim în conformitate cu aceasta.

Iată care sunt motivele pentru care ar trebui să-i iertăm pe cei din jurul nostru şi nu în ultimul rând pe noi înşine:

1. Iertarea ne permite să ne asumăm întreaga responsabilitate pentru propria noastră fericire.

Ceea ce atragem în viaţa noastră nu este altceva decât o reflecţie a lumii noastre interioare. Gândurile şi acţiunile noastre creează lumea noastră exterioară. Zicala populară “cine se aseamănă se adună” nu face referire numai la cele pe care le atragem în viaţa noastră, ci şi la gânduri, emoţii sau intenţii. Tot aceasta este legea care ne învaţă că nu putem avea o călătorie cu un final fericit, în cazul în care întreaga noastră călătorie a fost una nefericită. Lăsându-ne exploataţi de propria mânie şi de propriile noastre resentimente nu facem altceva decât să pavăm drumul călătoriei noastre cu mânie şi resentimente. Felul în care ne simţim şi emoţiile pe care le trăim sunt cele care ne deschid calea către experienţele viitoare.

2. Iertarea ne permite să-i vedem pe cei din jurul nostru ca pe nişte profesori ai vieţii

Membri ai familiei, soţi, prieteni, şefi, etc. – fiecare dintre aceste persoane se află în viaţa noastră pentru a ne învăţa cât mai multe despre noi înşine. Este necesar să le mulţumim acestor persoane pentru lecţiile la care ne supun şi pentru oportunitatea de dezvoltare pe care ne-o oferă. Acesta este un pas uriaş în dezvoltarea nivelului conştiinţei.

Aceeaşi filosofie se aplică şi relaţiilor pline de negativism sau relaţiilor eşuate. De îndată ce ai învăţat cu adevărat lecţia şi motivul pentru care a pătruns în viaţa ta o relaţie plină de negativism, nu vei mai atrage astfel de relaţii în viaţa ta, relaţii care vor încerca să te înveţe aceeaşi lecţie. Astfel, eşti precum un absolvent de liceu care a trecut la nivelul următor. De ce ai mai face încă o dată liceul dacă ai luat toate examenele?

3. Iertarea ne împiedică să mai jucăm rolul de victimă

Schimbându-ne perspectiva către un loc al iertării ne va împiedica să mai jucăm rolul de victimă. De cele mai multe ori nu eşti victimizat de o altă persoană, ci de propriul tău nivel vibraţional şi nivel de conştientizare. Atunci când alegi să învinovăţeşti pe altcineva, îi oferi acelei persoane în mod automat controlul asupra vieţii tale. Mai grav este că această “identitate” pe care ţi-o alegi te poate urmări tot restul vieţii tale, cu excepţia cazului în care conştientizezi acest tipar mental-emoţional.

4. Iertarea ne ajută să înţelegem că majoritatea oamenilor fac tot ceea ce pot cu adevărat

Înţelegând acest lucru, vom putea să-i tratăm pe cei din jurul nostru cu compasiune în loc să-i judecăm pentru fiecare greşeală pe care o fac în preajma noastră. Fiecare dintre noi face tot ceea ce-i stă în putinţă, în concordanţă cu nivelul fiecăruia de înţelegere şi de conştientizare.

5. Iertarea ne aminteşte proverbul “Ce semeni aia culegi"

Fiecare dintre noi suntem oameni şi fiecare dintre noi am greşit la un moment dat. În profunzimea sufletului nostru, fiecare dintre noi tânjim după aceeaşi iertare. Atunci când îi vom elibera pe ceilalţi de greşelile acţiunilor lor, vom crea un spaţiu în care vor putea fi iertate propriile noastre acţiuni necugetate pe care le-am făcut împotriva celorlalte persoane.

6. Iertarea îţi dezvoltă nivelul de conştiinţă

Procesul de dezvoltare personală şi spirituală este un proces continuu. Momentul în care încetăm să mai învăţăm, momentul în care încetăm să mai căutăm lecţii şi să încercăm să ne dezvoltăm nivelul conştiinţei, ego-ul preia controlul. Fiecare dintre noi ne aflăm într-o călătorie către un scop mult mai profund decât îşi poate imagina “micul eu”. Iertarea ne poate ajuta să ajungem acolo mult mai repede, prin eliminarea legăturilor care ne ţin prizonierii trecutului nostru.

7. Iertarea ne învaţă să ne temperăm aşteptările

Nu ar trebui să aştepţi nimic de la nimeni. Atunci când aştepţi ceva de la o anumită persoană, toată puterea ta de a lua decizii este neglijată. Noi suntem creatorii propriului nostru univers, iar atunci când ne aflăm într-o conexiune cu propria noastră lume interioară, nu mai avem nevoie de nimic de la nimeni. Este extraordinar să primeşti mici cadouri, dar nu ai nevoie de aceste mici cadouri pentru a avansa în viaţă.

8. Iertarea ne învaţă să atenuăm puterea instinctelor de auto-conservare

De prea multe ori îi rănim pe cei din jurul nostru cu scopul de a ne proteja pe noi înşine din punct de vedere financiar, emoţional şi nu numai. Fiecare dintre noi am făcut acest lucru. Devenind conştienţi de acest model de gândire putem să încetăm să-i mai rănim pe cei din jurul nostru pentru propriul nostru beneficiu.

9. Iertarea creează un spaţiu în care apare libertatea şi dragostea

Nu toată lumea şi nu fiecare situaţie este menită să facă parte din viaţa noastră pentru totdeauna. Uneori, aceste persoane se află în viaţa noastră pentru a ne ajuta să deschidem un nou capitol al poveştii noastre de viaţă. Renunţarea ne ajută să facem loc noilor persoane şi noilor experienţe.

10. Iertarea este cea mai bună răzbunare

Există un pic de sarcasm în această afirmaţie, dar este pe cât se poate de adevărat. Vei putea întotdeauna să-ţi cauţi răzbunarea înfăptuind ceva pozitiv şi prin crearea unui viitor mai bun pentru tine. Nimic nu deranjează un adversar sau o forţă negativă din viaţa ta mai tare, decât să te vadă zâmbind după ce l-ai iertat.

sursa: e-dimineaţa.ro