O singură iubire...

"Iubirea în Duh este radiantă, da, este lumină neomenească,
este un dar peste măsură, pe care îl primim uneori
pentru a şti încotro avem să mergem în viaţă"

”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, a spus Apostolul Pavel. Acesta este – poate – unul dintre cele mai mari adevăruri care s-au rostit vreodată, unul în care s-ar putea ascunde indiciul care ne duce către sensul vieţii noastre şi unul în care e ascuns...sensul însuşi! Mulţi oameni cred că apostolul a vorbit despre...a fi iubit de cineva, a avea lână tine pe cineva care te iubeşte deplin, total, care-ţi dăruieşte totul, face totul pentru tine şi nu cere niciodată nimic. Sigur că ”a fi iubit” e o ipostază a vieţii umane, o nevoie fundamentală, o aspiraţie pe care, oricât am nega-o, ne mistuie. Această nevoie de a fi iubit de. ..altul este o certitudine, doar că nu e suficientă, iar dovadă este faptul că uneori ne iubeşte cineva, s-ar da peste cap pentru noi, dar noi...nu-l iubim! Dacă noi nu iubim, se poate să fugim de cel care ne iubeşte, se poate să nu-l înţelegem, se poate chiar să ne agaseze şi să nu ne bucure prezenţa lui.

Să iubeşti tu, asta e iubirea ideală, dar Apostolul Pavel nu ne-a vorbit nici măcar despre această iubire, despre a iubi tu o singură persoană sau trei, patru oameni apropiaţi. Este posibil ca, iubind cu adevărat pe cineva, iubind din toată inima, să iubeşti lumea întreagă, dar acest lucru este rar. Iubirea pentru o persoană îi dă celui ce iubeşte o surprinzătoare generozitate, o capacitate uriaşă de a fi bun, de a răspunde cu bucurie lumii înconjurătoare, de a fi o fiinţă tolerantă şi plină de lumină. Dar ”dragostea” despre care vorbeşte Sfântul Pavel este o putere care vine din Duh, este singura putere care ne poate duce până acolo unde să iubim totul, să trăim această iubire cu toată fiinţa, să nu excludem din ea nimic din ce există. La această iubire omul poate ajunge când este mântuit! Cum noi, oamenii, vieţuim agăţaţi de natura noastră omenească, ar fi minunat să iubim cu adevărat un singur om pentru ca iubirea pentru acel om să iradieze ca o torţă de lumină în jurul nostru. O singură iubire, chiar şi una, dar reală, puternică, sinceră, pe care s-o trăim până-n adâncul fiinţei, ne poartă în clipele trăirii în tainica şi minunata stare divină de ”a iubi”! A iubi înseamnă a avea iubire în tine însuţi: altfel, iubirea s-ar putea să te împovăreze şi să nu fie...chiar la nivelul radianţei pe care o are iubirea în Duh. Iubirea în Duh este radiantă, da, este lumină neomenească, este un dar peste măsură, pe care îl primim uneori pentru a şti încotro avem să mergem în viaţă. Când nu mai radiem iubire, e semn că avem treabă cu noi înşine, că avem să vedem unde şi când am rătăcit drumul către iubire, adică unde ne-am pierdut de sensul nostru. Să iubim o persoană, s-o iubim cu adevărat, dincolo de condiţii, ne poate întoarce în trăirea fantastică pe care am pierdut-o pe drum pentru a învăţa să ajungem la ea conştient. Dacă am simţit o asemenea iubire o singură dată, nimic nu ne mai face fericiţi decât...clipa în care ne vom întoace la ea şi, de obicei, suntem atraşi ca de o forţă teribilă către a parcurge acest drum, uneori deosebit de greu, către iubirea care luminează lumea când o trăim noi înşine.

de Maria Timuc