Atunci când ne certăm cu Dumnezeu...

"Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, ne certăm cu noi"

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, începem prin a nu mai fi oameni. Atunci când nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească, de fapt ne certăm cu El. Știți cât de important e ca într-o conversație în care adresăm o întrebare, să îl lăsăm pe receptor să ne răspundă la ea? Cum ar fi dacă am întreba pe cineva dacă vrea să ne ajute cu ceva, dar apoi ori să vorbim tot noi continuu, ori să plecăm fără să îi așteptăm răspunsul? Evident, nu l-am primit, dar în starea noastră de orbire sufletească, socială am putea spune, am crede că problema nu e la noi, ci la cel care nu a vrut să ne sprijine. Nu fac nicio exagerare spunând asta, ci afirm cu tărie că mi s-a și întâmplat să fiu întrebată ce fac, dar să nu se mai aștepte răspunsul meu. Culmea, am fost singura din tot grupul care s-a prins că ceva nu funcționa în comunicarea cu ceilalți. Acestea fiind spuse, după cum știm că rugăciunea ar trebui să fie, în esența ei și un dialog, tragem concluzia că avem tendința să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu.

A repeta cuiva de sute de ori aceeași rugăminte este, în mod clar, obositor și sâcâietor, și nu e tocmai cea mai bună variantă. Nici cu Dumnezeu nu putem comunica decât într-un mod frumos, cu multă răbdare și sinceritate mai ales. Trebuie să Îi lăsam timp să ne răspundă, asta e, de asemenea, foarte important. Dar nu știu cum Se întâmplă că patimile din sufletele omului îl fac ca uneori să își dorească tot felul de lucruri care nu-i sunt de niciun folos sau chiar spre pagubă sufletească. Acela e momentul în care omul își dorește ceea ce nici Dumnezeu nu vrea pentru el. Când omul își dorește altceva, El nu forțează lucrurile, așa cum nici noi nu ar trebui să îi forțăm pe ceilalți să vrea ceea ce nu își doresc. Din fericire pentru noi, Dumnezeu nu face tot ce îi cerem noi pentru că știe cât de mult rău ne dorim singuri, deși inițial ni se pare că răul e un bine extraordinar. Domnul are căile Sale neînțelese de sufletul împătimit al omului, de ochii lui orbi de neștiință, de uitare… 

Răul de acum câteva luni e cel mai inedit bine care ni se poate întâmpla. Încrederea pe care I-o acordăm lui Hristos este directă proporțional cu darurile pe care le vom primi de la El. Așa de tare cred în asta! Sunt atât de conștientă că Hristos știe cel mai bine ce am eu nevoie, ce nu am nevoie, ce oameni trebuie să îmi treacă pragul sufletului și ce oameni nu. Noi nu știm bine cum stau treburile cu cei din jurul nostru, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți și poate avea mare grijă de acest aspect. Mă bucur să văd cum Domnul lucrează atât de finuț cu sufletul meu, cum îmi umblă prin trecut pentru că L-am lăsat să facă asta, pentru că L-am rugat să facă asta tocmai din pricina faptului că e Singurul care poate fi acolo, care poate repara ceea ce neștiința și încăpățânarea mea a rănit. Uitându-mă în trecut îmi dau seama că cel mai mult m-am rănit singură. Nimeni nu a lovit mai tare în sufletul meu în afară de mine. Dar bucuria cea mai mare nu e pentru că conștientizez asta, ci pentru că nu mai contenesc să Îi mulțumesc pentru cum a rânduit lucrurile și oamenii din viața mea. Cum a știut să trimită oameni pentru fiecare durere, pentru fiecare gol existent în sufletul meu. Îmi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spunea că Dumnezeu intervine în viețile oamenilor atunci când totul duce la pieire. Cred asta pentru că văd atâtea exemple în jur! Dumnezeu schimbă lucrurile atunci când te aștepti mai puțin, atunci când crezi că nu va fi mai bine, că totul e într-o monotonie din aceea care omoară și ultimul gram de nădejde din tine. 

Poate cea mai gravă și periculoasă boală a perioadei pe care-o trăim este tristețea. Voi reveni cu un articol despre una din cele mai impresionante cărți pe care le-am citit până acum, carte ce conține scrisorile din exil ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Găsim acolo cele mai bune sfaturi pentru a reuși să ne ridicăm din depresie, dintr-o tristețe care ne fură lumina ochilor și puterea de a vedea frumosul fiecărei zile, binecuvântarea acestei vieți minunate. 

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, ne certăm cu noi. Avem nevoie de o împăcare cu sufletul nostru înainte de o împăcare cu cei din jur. Dacă ne împăcăm cu noi și acceptăm ceea ce ni se întâmplă, fără a fi frustrați și triști că starea materială sau sufletească în care ne găsim nu este ceea ce ne-am dorit, nu este încă la stadiul la care am vrut, am programat noi să fie, ne va fi bine. De-abia atunci când ne vom lăsa trecutul să fie vindecat de Hristos și ne vom trăi prezentul cu o mulțumire a binecuvântării Sale revărsată zilnic asupra sufletului nostru în căutare de frumos, vom vedea și minunea de a primi de la Domnul un viitor liniștit în brațele Lui. 

de Cătălina Dănilă

sursa: http://www.catalinadanila.ro