Inteligenţa emoţională (EQ) e diferită de ceea ce numim în mod normal inteligenţă (IQ). Este capacitatea de a înţelge şi controla propriile emoţii. Este putinţa de a stabili raporturi cu sens cu oamenii şi cu lucrurile. Este, într-un fel, abilitatea noastră de a fi fericiţi. Se spune că femeile o au mai dezvoltată, dar nu neapărat. Cu toate acestea, pe mine mă atrage mai mult să mă gândesc la cum ar arăta o femeie cu un EQ peste medie. Ea…
Vede partea bună a lucrurilor. E genul de femeie care e la curent cu tot ce se întâmplă fără să stea o oră la ştiri. Pur şi simplu filtrează informaţia şi se opreşte spontan asupra lucrurilor bune. E valabil şi cu oamenii din jurul ei. Le vede defectele, dar preferă să ia în considerare mai ales calităţile. De-aia transmite o stare de bine, pentru că te face să te simţi important şi bun chiar şi când tu nu prea eşti. De aici i se trage şi înţelegerea faptului că fericirea ei nu e treaba nimănui altcuiva. Aşa că, dacă o s-o vezi vreodată tristă, poţi să fii sigur că nu dă vina pe tine.
Nu ia în tragic lucrurile mărunte. Nu face o criză dacă se trezeşte în public cu ciorapul rupt. Ştie să fie autoironică la o adică. Dacă faci mişto de ea în mod inteligent, râde cot la cot cu tine. Dacă eşti necioplit, nu te bagă-n seamă. Iar dacă încerci s-o pui într-o lumină penibilă, găseşte o glumă care să salveze situaţia.
Ştie cum să-ţi ridice moralul. Plângăcioşii nu prea stau prin preajma ei. Sau dacă stau, ştiu că n-o să ţină prea mult faza cu văicărelile. Pentru că ea dezamorsează conflictul chiar şi cu cel mai încăpăţânat depresiv. Bine, dacă chiar ţine neapărat să rămână aşa, probabil că nici n-o va considera pe inteligenta noastră emoţională cea mai potrivită candidată la ascultat jelanii. Prea pune întrebări care scot în evidenţă soluţia. Prea desfiinţează problema de la rădăcină. Nu poate omul să sufere în „pace”…
Are curajul să spună NU. Cu prietenie. Simpatică de nu te poţi supăra pe ea. Sau fermă, după caz. Asta pentru că are coloană vertebrală. Ştie care îi sunt limitele. Nu se înhamă la mai mult decât poate să ducă, nu are nevoie să demonstreze nimănui nimic. Prin urmare, nu ajunge la un grad foarte mare de stres.
Nu e obsedată de trecut. Ce a fost a fost, nu are regrete, nu păstrează ranchiune. Asta nu înseamnă că nu-şi învaţă lecţiile. Dacă ceva a fost greşit, tinde să nu mai repete. Şi când greşeşte, nu e sfârşitul lumii. Îşi cere scuze în mod cinstit şi trece mai departe.
E o plăcere s-o asculţi. Nu se vaită, nu te bate la cap cu angoasele ei din copilărie, nu-i e frică de viitor. Mereu are ceva interesant de povestit pentru că e mereu în căutare de ceva interesant. În orice situaţie ar fi, observă o oportunitate pentru a face ca totul să fie mai frumos şi plin de sens.
Nu are regrete. Chiar dacă a făcut greşeli mari, îşi dă seama că e inutil să mai sufere şi din cauza părerilor de rău. Face toate eforturile să îndrepte ce poate fi îndreptat, iar restul… îşi asumă. E genul de om pe care nu-l poţi manipula din cauză că are o slăbiciune, pentru că o recunoaşte de la început.
Nu se sperie de singurătate. Dimpotrivă, crede despre ea că este cea mai bună companie. Mai mult decât atât, chiar are nevoie de momente în care să rămână numai cu ea. De-aia nici nu se plictiseşte, şi nici nu are probleme când trebuie să aştepte. Găseşte imediat o modalitate de a umple în mod interesant timpul.
Se dezvoltă în continuu. Niciodată nu are impresia că le ştie pe toate, de aceea e mereu deschisă să-şi schimbe părerea, dacă îi oferi un argument bine construit. Nu consideră că vârsta ar fi un impediment pentru a învăţa ceva de la zero. E în stare să se apuce de o facultate nouă când alţii se gândesc să devină bunici. Inclusiv atunci când are deja nepoţi.
Şi lista rămâne deschisă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*