”Iubirea este...când îmbrățișezi pe cineva” - spune un copil

”Iubirea este..când îmbrățișezi pe cineva și-l pupi pe obraz”, a spus - la serbarea de la grădiniță -copilul Alexandru Guzu, în vârstă de cinci ani și zece luni. Aceasta e o definiție profundă/inteligentă a iubirii manifestate, vedeți? Dacă i-am întreba pe adulți ”ce este iubirea”, dacă am întreba un filozof sau un alt gen de intelectual, am fi surprinși să vedem că ei vor căuta răspunsuri laborioase, vor scotoci prin minte, vor găsi citate și ne vor spune - poate - lucruri mărețe, dar e posibil ca esența să fie diluată. De ce? Fiindcă asta-i specialitatea minții umane, să dilueze esența trăirilor și esența manifestărilor acestor trăiri, ba chiar să complice iubirea însăși. Noi, adulții, asta facem: complicăm iubirea, complicăm viețile noastre, tulburăm simplitatea și frumusețea experienței, o îmbibăm cu negativitate, cu mânie, cu gelozie și cu o mulțime de alte gânduri și sentimente discordante. Asta face să ciuntim iubirea și să ciuntim manifestările ei. Asta face să credem că iubirea e complicată, e complexă, e misterioasă, pentru unii e chiar periculoasă, e ceva de care trebuie să-ți fie frică, să nu cumva să se întâmple. Pentru alții, pentru foarte mulți dintre noi - neînțelegerea merge până acolo unde credem că iubirea poate fi pierdută și, ca o consecință, ne trezim măcinați de gelozie și nici măcar nu putem accepta că această stare trebuie vindecată în noi înșine.

Iubirea e simplă, exact ca în definiția copilului. Iubirea nu poate fi pierdută fiindcă, așa cum spune copilul, ”iubirea e când îmbrățișezi pe cineva și îl pupi”! Observați nuanța? Copilul nu spune: ”Iubirea e când ești îmbrățișat și pupat tu”, ci când tu îmbrățișezi și pupi pe cineva. Asta-i esența iubirii: să o ai în tine, să fie în conștiința ta, să ardă în ființa ta, să lumineze și să trăiască în tine în așa manieră încăt să o manifești ”îmbrățișându-l și sărutându-l pe celălalt”! Frumusețea interioară a copilului, apropiată de frumusețea și de puritatea îngerilor, neîmbibat cu negativitate mentală și emoțională, netulburat de Egoul spiritual și de acumularea informațiilor, merge direct la esență, o pătrunde și o expune limpede. Copilul nu spune: să îmbrățișezi și să pupi persoana iubită, ci ...să faci aceasta cu ”cineva”. Cineva..e întreaga lume, cineva e totul, cineva suntem noi, cu toții. Cineva e oricine, oricare, e lumea întreagă. Asta-i iubirea. Nu se adresează unei singure persoane, nu cere exclusivitate, dimpotrivă: iubirea care a creat lumea și populează întreaga existență, este o stare de dăruire continuă. Iubirea pentru o singură persoană e minunată, e dorită de noi toți, e râvnită și trebuie trăită, dar ea e numai o treaptă către iubirea despre care vorbește copilul. Îndrăgostiții simt că iubesc totul când iubesc o persoană: dar această simțire e o fază de început, e una pe care mintea o tulbură repede, mintea o îngroapă și o dezintegrează, condiționându-l pe celălalt și asaltându-l cu așteptări.

Prima treaptă a îndrăgostirii e aproape ..de iubirea reală, fiindcă aici, pe această treaptă, care vine ca o furtună și se impune în trăirea îndrăgostitului, iubirea transcede condițiile, sabotează mintea și se împrăștie peste tot, peste toți, precum face soarele. Încetul cu încetul, însă, revine mintea și logica strâmbă iubirea. Încetul cu încetul, în loc să dăruim, să îmbrățișăm totul, cum ne-a arătat iubirea de la început că putem face, așteptăm să fim îmbrățișați. Intrăm în așteptări, îi punem condiții celuilalt, ne este teamă că-l pierdem, ne e frică de pierderea iubirii și asta pentru că o identificăm cu ”celălalt”. Transformăm stimulul în cauză și plasăm sursa iubirii în afara noastră, iar copilul simte și știe clar că iubirea nu e la celălalt, nu să fim îmbrățișați...e iubire, ci să îmbrățișăm. Să îmbrățișăm totul și să nu ne mai temem de pierderea iubirii, căci iubirea nu depinde decât de noi înșine. Dacă e în noi, nu ne-o poate lua altcineva. Ne pot părăsi persoane, ne părăsec mulți oameni într-o viață, părăsim și noi mulți oameni, dar iubirea, dacă e-n noi, nu poate pleca niciodată. Dacă ne separăm de ființe iubite, dacă suntem părăsiți, dacă suferim, primul lucru pe care-l avem de făcut este să restaurăm în interiorul nostru starea de iubire. Să pășim către oameni, către ceilalți, cu dragoste, să-i îmbrățișăm și să le fim aproape cu toată inima: aceasta înseamnă vindecare. Cum spune atât de inteligent și de frumos copilul, ”iubirea e când îmbrățișezi și pupi pe cineva”! Îmbrățișează și tu și pupă pe 

”cineva”, pe cel de lângă tine, pe străinul care-ți iese în cale, iar brațele acestea să fie făcute din căldura inimii, din frumusețea intențiilor și a gândurilor tale și așa...vei iubi și te vei simți întreg! 

de Maria Timuc