Viaţa e riscantă. Dar într-o astfel de lume, viaţa este ca un joc de ruletă rusească, în care fiecare „clic” nu înseamnă că ai mai trăit o rundă, ci că ai mai murit o dată.

Lumea este un carusel sordid în care încercăm cu toţii să ne găsim locul. Unii reuşesc, alţii nu. Unii ajung în vârf, alţii alunecă şi cad. Dintre cei care cad, nu toţi se ridică. Şi dintre cei care se ridică, nu toţi continuă să urce. Dar ce ne-am face dacă această maşinărie odioasă (şi ridicol de frumoasă în acelaşi timp) s-ar opri?

Unii oameni nu mai vor să meargă „acasă”. Pentru alţii, iubirea se stinge. Pentru unii, familia e doar un concept. Pentru alţii, fraţii sunt duşmani. Unii oameni trăiesc în închisoarea propriei vieţi. Alţii o construiesc, cărămidă cu cărămidă. Pentru unii, iubirea este otravă. Pentru alţii, e doar o simfonie amară de sentimente şi emoţii. Şi dacă unii încearcă să fie optimişti, castelele lor de nisip se demolează de fiecare dată, transformându-le visele în iluzii şi planurile în ţărână.

Nimic nu e ceea ce pare şi ignoranţa înseamnă fericire. Nimic nu e perfect şi adevărul doare. Banii nu aduc fericirea, dar o pot cumpăra. Oamenii preferă minciuna şi iluziile în locul realităţii doar pentru că aşa pot fi mai fericiţi. Ezită să lupte pentru ceea ce îşi doresc, crezând că astfel evită dezamăgirile. Dar cea mai mare dezamăgire este aceea că în final, oamenii nu realizează altceva decât că au devenit sclavii propriului destin, în loc să şi-l scrie singuri.

Pagubele au fost produse şi maşinăria a plecat pe calea distrugerii. Avem nevoie de un leac pentru a repara ce am stricat, o soluţie care să ne salveze de la ce am devenit. Dar cine mai poate opri caruselul, odată pornit? Şi ce ne-am face dacă maşinăria chiar s-ar opri? Cu precizia unui ceas, şi-a văzut de drumul ei până acum, acceptând să fie împinsă în orice direcţie. Dar cu încăpăţânarea timpului nu se va opri vreodată şi nu se va lăsa judecată pentru ce a făcut. Toată iscusinţa criticilor şi tot sarcasmul comedianţilor nu îi poate dezvălui adevărata faţă şi nu îi poate ajuta pe oameni să schimbe lucrurile.

Toată lumea iubeşte soluţiile perfecte care stau împotriva celor cu cele mai mici şanse, chiar dacă asta înseamnă că majoritatea se mulţumeşte să spună „asta e” şi să treacă mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta pe când tot ce avem nevoie se află în interiorul nostru. Speranţa, ambiţia, voinţa, iubirea, altruismul, compasiunea... dar toate acestea pălesc în faţa ipocriziei, mândriei, egoismului, urei, vanităţii, lăcomiei şi invidiei. Ne mulţumim să ne complacem în situaţia curentă pentru că ne temem de schimbare. Ne temem de viitor. Ne temem de ce am putea fi dacă nu am fi noi, cei pe care îi arătăm cu degetul, râdem de ei şi îi jignim. Nu ne este teamă să ne subestimăm, dar ne este teamă că alţii ne-ar putea critica sau judeca. Nu ne sfiim să ne judecăm singuri şi să ne pedepsim aspru chiar şi pentru lucruri pe care nu le-am făcut, dar ne este teamă că alţii nu ne-ar putea ierta sau accepta aşa cum suntem.

Maşinăria aceasta a devenit un parazit care se hrăneşte cu visele şi idealurile oamenilor. Poate transforma cel mai dur bărbat într-un sclav şi cea mai ambiţioasă femeie într-o damă de companie. Fiecare va fi dezgustat de ceea ce a devenit, dar obligat să se suporte pentru că nu ştie cum să îşi depăşească condiţia. Nu găseşte motivul sau motivaţia, modul sau cauza, ideea sau scopul. Şi le va căuta mult timp, dar tot ce va găsi va fi doar personalitatea odioasă pe care o poate scoate la iveală lumea aceasta.

Viaţa e riscantă. Dar într-o astfel de lume, viaţa este ca un joc de ruletă rusească, în care fiecare „clic” nu înseamnă că ai mai trăit o rundă, ci că ai mai murit o dată. Şi mori, încetul cu încetul, dar nu fizic, pentru că fizic poţi lăsa impresia că niciodată nu ai fost mai bine. Îl omorî pe vechiul „tu”, acel copil naiv din tine care visa să devină „om mare”, să fie „cineva” şi să facă „ceva”. Îţi omori sufletul şi conştiinţa până când vocile lor nu te mai mustră pentru ceea ce laşi să facă alţii din tine. Căci ştii bine că nu e vina lor pentru ce te pun să faci, e vina ta pentru ce devii în preajma lor. Aşa că ce zici, eşti dispus să mai joci o rundă, ştiind miza? Ce alegi între tine şi „tine”?

sursa: http://un-alt-blog.blogspot.ro/