Cei de lângă noi nu mai au vreme sau nu mai au deschiderea sufletească necesară pentru a observa dureri ce nu le aparțin. Și, nu-i așa?, e cel mai simplu să aruncăm piatra și să decretăm neînduplecat că oamenii s-au înrăit, ori au devenit impasibili la mâhnirile ce-i împresoară pe cei apropiați. Deși, cel mai probabil e că fiecare abia mai are nervi pentru amărăciunile personale – de care s-a săturat, dealtfel, până peste cap.
Or, poate că nefericirile ne-au pecetluit tuturor atât de profund existența, încât ni s-au imprimat deja în ADN și nu le mai percepem ca pe o molimă, la adevărata și dezolanta lor dimensiune. Poate că mâhnirea a devenit o a doua piele pentru întreaga umanitate, și ne purtăm tristețea cu inconștiență, plimbându-ne de mână cu ea, mecanic, așa cum o mamă își plimbă, zi de zi, într-un soi de acțiune stereotipă, fără participarea conștiinței, pruncii prin parc.
Și ne imaginăm astfel că trăim. Că iubim. Că suntem toți numai o fericire și-un soroc atins. Că viața noastră e plină de sensuri și realizări. Că, în acest mod, într-o căutare mobilizatoare de noimă, printr-o acțiune comună de coaching persuasiv, devenim creativi, unici și originali. Împliniți.
Mergem înainte agresiv, contra cronometru, de parcă la finalul cursei am fi câștigătorii de necontestat al celui mai important și mai de preț premiu din viață – iubirea de sine. Uitând că recompensa cea mai valoroasă pentru noi este, de fapt, bunăstarea sufletească a celor pe care-i iubim. A mult prea îndepărtatului, de-acum, aproape al nostru.
Am rătăcit pe drumul sinuos al arivismului, inclusiv spiritual, nu numai material, exact ceea ce poate să confere existenței noastre sens, adevăr și menire: afecțiunea și grija pentru cei de lângă noi.
Avem antrenori de dezvoltare personală, avem îndemnuri și exerciții stimulative întru propășirea adulației proprii, și ne predăm în mâinile unor așa-ziși guru pentru a fi instruiți întru egosim, de parcă instinctele noastre primare ar fi intrat lenevos într-o eră a hibernării. Și, astfel aliniați, disciplinați ca orice masă amorfă, de manevră, așteptăm ca alții să ne indice cu prepotență ce și cum avem de trăit și de simțit, devenind astfel, încetul cu încetul, doar un fel de marionete dezolante, costumate pe interior în uniforme fără personalitate, doar pentru a defila ulterior victorios și cocoșat prin viață, cu un mănunchi semnificativ de chei atârnate de cingători, precum chelarii din vremurile de demult: cheia succesului, cheia pozitivismului, cheia schimbării, cheia performanței, cheia Eu-lui, a cocoțării pe scara socială, a atingerii Nirvanei, a Zen-ului și alte chei de tot felul, mai mici ori mai mari, de amușinare, pipăire și descătușare de țeluri, care mai de care mai abracadabrante. Chei împovărătoare, care nu deschid la final niciun fel de ușă, nici măcar pe cea iluzorie, a speranței.
Trăim vremuri pline de abundență. Avem de toate: amor propriu, respect de sine, ba chiar și oglinzi perfect lustruite, în care să ne proiectăm sublima noastră desăvârșire și vanitatea neostoită, precum niște Narciși ai timpurilor moderne. Numai că am început să stăm din ce în ce mai prost cu sănătatea și armonia vieții noastre de ființe sociale. Uitând că Narcis a murit pentru că s-a iubit și s-a căutat excesiv, și pentru că nu a vrut să se dăruiască. Atât de mult ne pierdem în căutarea propriului ego, încât ni s-au curbat siluetele sufletești, sub greutatea revelatoare a cheilor mărețe, aninate greoi de brâul nostru spiritual. Iar despre aproapele nostru și dramele sale, nici că mai poate fi vorba într-o viață atât de plină de noi înșine.
Țintim săgeți otrăvite direct către inima celor dragi, numai pentru orgoliul de a fi puternici. Mai puternici ca ei, desigur, pentru că acesta e sigurul grad de comparație pe care-l cunoaștem: suntem noi și restul lumii, imediat apropiate, cea care sălășluiește undeva, prin preajma măreției noastre, pe la demisol. Pentru mândria de a avea dreptate, de a fi numărul 1, nu numai că le ignorăm strigătele de ajutor, ci le mai și îndesăm pe gât călușul plictiselii noastre, surde și oarbe la întâmplările unor perdanți. Pentru victoria crudului adevăr asupra bunătății sufletești. Suntem cinici, pentru că am descoperit arma imbatabilă a sincerității absolute, și-i spunem unui condamnat la moarte, privindu-l drept în ochi: “vei muri”. Pentru că avem dreptate, știm cu certitudine, chiar noi am construit eșafodul unde-și va petrece ultimele clipe, înainte de a-i fi decapitată credința în semeni, iar speranța lui, pusă în talerul opus adevărului dintr-o balanță inventată nu pentru bine și rău, ci pentru putere și nevolnicie, nu ne interesează.
La finalul exercițiului de forță pe care-l exercităm asupra oamenilor, altfel chiar dragi nouă, concluzionăm, detașați, deși învăluiți de cel mai crud adevăr pe care l-am putea vreodată simți pe propria noastră piele: “dragă, am cunoscut condamnați la moarte mai optimiști ca tine”. Și trecem mai departe. Continuându-ne călătoria inițiatică, vezi Doamne, pe drumul adevărului pavat, altfel, cu cele mai curate intenții, dar și pe cel al dezvoltării unui ego ce ne va fi fatal. În cursa nebunească de a ne descoperi pe noi și, ca o consecință sine qua non, de a-l uita și descalifica pe cel de lângă noi.
Nu mai avem timp de dramele altora de când neștiuta și nebănuita proprie tragedie a singurătății și disperării de a ne iubi și regăsi, ni s-a insinuat parșiv și etern în fiecare celulă și a devenit, poate, tainic, cea mai sigură, umană, profundă și frumoasă parte a noastră.
P.S. Eu sunt bine, în caz că v-ar interesa cum o mai duc, ce mai fac. Mai plâng năvalnic, mai râd timid, mă mai lovesc de nepăsare, mă mai revolt de neputințe. Voi? Parafrazându-l pe Sorescu, cum o mai duceți cu fericirea, ați reușit să-i puneți căpăstru nărăvașei?
de Carmen Voinea Răducanu
sursa: http://www.catchy.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*