Unde dispare inocenţa noastră pe măsură ce devenim adulţi? Printre facturi? Sau în birourile corporatiste? Refuz să cred că ne-am pierdut definitiv şi irevocabil.
Ce bine era să fim copii! Singura noastră grijă era să ne jucăm în fiecare zi de dimineaţă până seara, nu ne păsa că eram murdari şi obosiţi la sfârşitul zilei, adormeam fericiţi, cu zâmbetul pe buze, aşteptând cu nerăbdare a doua zi.
Ca şi “oameni mari” ne punem să dormim trişti şi singuri şi ne trezim mai mohorâţi decât cerul înnorat.
De ce? De ce nu ştim să ne bucurăm de lucrurile mărunte, de ce aducem frustările de peste zi, de ce ne pierdem veselia şi scânteia din priviri?
Cu toate că realitatea ne face mai aspri, mai duri, câteodată, când se simte în siguranţă, copilul din noi mai iese la lumină. De obicei apare când suntem comfortabili cu oamenii de lângă noi. Atunci apare dorinţa de a fi alintaţi şi de a ne alinta, de a ne prosti, de a râde, de a ne strâmba, de a ne gâdila.
Copilul din noi nu a dispărut, ci stă acolo ascuns, la adăpost căci nu se poate integra într-o lume atât de haină şi meschină. Însă nu ne-a abandonat, el e acolo. Mai tăcut ce-i drept şi mai precaut, dar gata să apară din nou când se simte în elementul său.
Copilul din noi ne face să fim vulnerabili, dar cu toate acestea, scoate la iveală tot ce e mai frumos şi mai pur în noi. Râdem din tot sufletul, suntem sinceri şi dezgoliţi de falsitate.
Nu suntem niciodată prea adulţi să ne jucăm în parc sau să ne uităm la desene animate, sau să ne dăm cu rolele. Să mâncăm vată pe baț şi îngheţată, să ne cumpărăm baloane şi să zâmbim.
Trebuie să eliberăm din când în când copilul din noi.
La mulţi ani, copiiilor! La mulţi ani de 1 iunie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*