După fiecare ploaie apare soarele

Cădem, suferim, plângem, suntem rănite. La finalul zilei pare că totul se năruie în jurul nostru, că suntem singure, că nu suntem în stare să facem nimic cu viaţă noastră. O simplă remarcă răutăcioasă poate să ne tragă în jos întreaga stimă de sine şi bună dispozitie. De ce? De ce trebuie să ne construim imaginea de sine în funcţie de ce cred ceilalţi? În funcţie de o societate searbădă, ce are anumite şabloane de frumuseţe, de integritate, de inteligenţă.

De mici ni se spune cum să ne purtăm, cum să vorbim, cum să ne îmbrăcăm. “Nu mai vorbi aşa, nu aşa vorbeşte o domnişoară” sau “Uită-te la tine, aşa vrei să ieşi îmbrăcată din casă?” sunt câteva din replicile pe care le-am auzit cu toate în copilărie sau chiar şi acum, măcar o dată. Şi fără să ne dăm seama, încrederea în noi se fisurează puţin câte puţin, ajungând să devenim femeile ce sunt în permanentă căutare a confirmărilor, a siguranţei, a încurajărilor.

Dar oare chiar ăsta să fie destinul meu şi al tău? Să ne punem fericirea în mâinile cuiva, apoi să aşteptăm cu oroare momentul în care acel cineva ne aruncă fericirea pe jos? Ce facem atunci? Stăm şi jelim sau ne punem şi ne luăm fericirea în propriile mâini? O scuturăm bine de praf şi o modelăm cum vrei noi. Doar aşa suntem cu un pas mai aproape de femeia care ne dorim să fim. Învăţăm din greşeli, din suferinţă şi dezamăgiri lucruri mai preţioase decât dacă totul ar fi lin. Drumul anevois pe care îl urci îţi oferă mai multă satisfacţie la finalul destinaţiei, decât dacă poteca ar fi fost dreaptă.

Da, toate avem momente de colaps psihic şi fizic, momente în care ne afundăm în tristeţe şi nu înţelegem de ce, momente în care ne trezim dimineaţa şi nu avem curajul să ne ridicăm din pat pentru a înfrunta o nouă zi. Vrem să renunţăm la rutină, la frământări, la lucrurile ce ne macină. Vrem să ne distanţăm de realitatea care ne strânge parcă într-o menghină ce ne ucide creativitatea, ne sufocă eul, ne asfixiază cu monotonia ei. Pur şi simplu te trezeşti tot mai obosită de lumea în care trăieşti. Da, avem momente de saturaţie maximă. Dar suntem luptătoare. Este alegerea noastră, dacă decidem să ne cufundăm în obişnuinţă, sau ne croim identitatea pe care ne-o dorim. Dacă avem chef să ne îmbrăcăm într-o zi masculin şi să vorbim mai dur, ar trebui să o facem. Dacă în altă zi vrem să fim feminine, cu fuste scurte şi colorate, nimic nu ar trebui să oprească. Dacă ne vine să cântăm pe stradă sau să dansăm în ploaie, de ce nu o facem?

Ne limităm pe noi şi ne negăm dorinţele şi lucrurile ce ne pot face fericite, fără măcar să ne ascultăm vocea inimii măcar o clipă. Suntem femei, suntem vulnerabile, dar în acelaşi timp suntem extrem de puternice. E bine să avem momente de repaus, de odihnă, de renunţare, de meditaţie, dar apoi trebuie să sărim în picioare şi să o luăm la fugă după visele noastre, pentru a găsi persoana care vrem să devenim. Acesta este ciclul firesc al vieţii, aşa cum după fiecare ploaie, răsare soarele.

Vă îmbrăţişez cu drag.

sursa: http://frumusetefeminina.ro/