Oare de ce oamenii își pun atât de des sufletul în ghipsul grijilor zilei de mâine și caută afecțiune în locurile în care nu ar trebui să o cerșească, ci să o merite cu demnitate?
Oare de ce atunci când mintea nu se mai îndulcește de înțelesul cald și tainic pe care privirea ochiului îl desprinde din literele rugăciunii ce-i fug pe dinainte, sufletul simte că obosește în rugăciune?
Oare de ce inima omului visează la ceea ce a avut sau scrie scenarii visând la ceea ce va fi și face orice numai să nu prețuiască ceea ce are?
Oare de ce trupul își simte puterile slăbite atunci când sufletul se îmbolnăvește subit de vreo obișnuință cu influență rea asupra lui?
Oare de ce unii dintre noi ne ascundem sufletul în spatele minții și căutăm să hrănim orgolii, iar nu necesități?
Oare de ce mai toți cerem sinceritate și visăm la un suflet bun și cald care să ne ofere siguranță, dar noi nu îndrăznim să fim sinceri cu noi atât cât ar trebui să fim?
Oare de ce ne-am obișnuit să scoatem masca fericirii din cutie și să ne afişăm cu ea în public, pentru a ne ascunde durerile? Contează oare atât de mult ce spun alții despre noi? Nu e mai bine oare să ne înfruntăm durerea cu demnitate?
Oare de ce îndrăznim să spunem că durerea noastră este cea mai grea fără să ne gândim câtuși de puțin că și a aproapelui nostru e la fel de grea sau poate chiar mai mult?
Cert este un singur lucru. Intensitatea cu care Îl iubești pe Dumnezeu este egală cu intensitatea cu care îți iubești viața sau sufletul.
sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*