Până și vremea e schimbătoare, așa că nu mai e necesar să vorbim despre om. Despre om și despre miile de motive pentru care omul e schimbător; ca trestia în fața unui vânt visător care tot îl unduiește sau chiar răstoarnă, omul încearcă să supraviețuiască unei lupte în care nu știe ce are de făcut. În lipsa unui scop, omenirea se plictisește de moarte. Nu e o simplă expresie, ci o realitate destul de dureroasă! Oamenii din jurul meu, foarte mulți dintre ei, se plictisesc de moarte, drept pentru care nu le mai încape-n suflet Viața… Lipsa lui Hristos din sufletul omului nu duce decât la existența unui caracter neașezat, ca să nu îi spun deșănțat. Atunci când conștiința ta nu e destul de trează, riști să te trezești făcând tot felul de lucruri de care nici măcar ție nu-ți vine să crezi. Durerea nu stă neapărat în stadiul în care ai ajuns tu, ci în faptul că provoci răni celor din jur. Falsitatea (căci despre asta vorbim la un caracter instabil) rănește mai rău decât credem, iar acest lucru îl simțim pe propria piele atunci când și pe noi ne pun alții într-o astfel de situație.
Știați că uneori omul e prea puțin conștient de modul în care își trăiește viața, dar mai ales de calitatea relațiilor pe care le are cu ceilalți? Ne odihnim sufletele, de cele mai multe ori, în mod eronat. Necăutându-L pe Hristos și punându-ne astfel încrederea în oameni, suferim atunci când ni se descoperă că prietenii nu ne sunt atât de prieteni pe cât am fi crezut. Dacă suntem obișnuiți cu sitagma “prietenul la nevoie se cunoaște”, aflați de la mine că prietenul la bucurie se cunoaște. Și poate mai ales atunci! La necaz omul ajută, uneori dintr-o bucurie perversă, ascunsă. Mândria îl face pe om să ajute pe cel aflat în necaz, chiar dacă sufletul nu îi spune asta. Dorința de a părea extraordinar de bun în ochii celui de lângă tine te face să te comporți exemplar în situații dureroase. În spatele ajutorului pe care îl oferi la necaz omului de lângă tine, din nefericire, stă uneori tot mândria și iubirea de sine. Cum probezi cât de autentic este ajutorul, dragostea pe care o ai față de semenii tăi? Atunci când îi vezi bucurându-se… Acela e momentul în care, cu toate că ai ajutat respectiva persoană poate de zeci de ori, nu reușești să îi accepți bucuria, drept pentru care simți că cea mai bună soluție este îndepărtarea. Ai avut prieteni care au plecat de lângă tine fără să se fi întâmplat nimic? Nimic, nimic! Nimic, dar totuși ceva colosal! Nu se întâmplase nimic la nivel social, ci la unul mult mai subtil, adică la cel sufletesc. Sufletul sensibil al persoanei care trăiește în Hristos simte toate fluctuațiile din sufletele celor din jur, chiar dacă nu de fiecare dată. Hristos ne mai ține ochii, să nu vedem tot ce ne-ar putea durea, răni peste măsură… Dacă nu ar fi așa, am vedea tot ce se întâmplă în mintea sau sufletul celui din fața noastră.
Poate toți am fost într-o astfel de situație și încă nu ne-am dat seama. Găsim tot felul de motive pentru a încheia amiciții, prietenii care au ținut ani și care nu mai rezistă nici măcar câteva clipe… Poate nu vrem să le terminăm, dar sufletul ne spune că e mai bine așa, fără să ne dea prea multe motive. Cred că e mai bine să nu le aflăm. Să-i dăm crezare și să mergem mai departe așa cum simțim, nu cum gândim. Sunt bune prieteniile, e necesar să avem încredere în oameni, însă fără a crede întru totul în ei. Cel în care trebuie să avem încredere mereu e Hristos. Cred că nu mă va dezamăgi niciodată și acesta e motivul pentru care mă las purtată de grija și iubirea Sa. Mai există, în afara Lui și duhovnicul iscusit care ne arată Calea. Și mai este cineva. Omul acela care te face să știi că trăiești pentru a deveni din ce în ce mai frumos, mai zâmbitor și radios. Omul minunat care știe să găsească soluții la tot, care știe ce-i în sufletul tău fără să îi vorbești, care nu știe ce să mai facă ca să te vadă fericit. Băiatul sau fata aceea merită încrederea și iubirea voastră pentru că este cel/cea alături de care vă veți mântui. Mulțumiți-i în fiecare zi și bucurați-vă de prezența lui/ei. Fiți siguri că e darul lui Dumnezeu pentru voi! Nu avem nevoie de mulți prieteni pentru a fi fericiți! Chiar de foarte puțini, dar buni. Hristos și soțul/soția, prietenul/prietena ar trebui, cred eu, să fie de ajuns pentru a fi fericiți.
Atunci când ni se pare că prietenii au dispărut, ar trebui să ne adâncim în sufletul nostru mai tare. Poate de multe ori am avut impresia că nu mai știm ce e cu noi, dar ce este cu adevărat important este că întotdeauna Cineva știe. Acesta este motivul pentru care se cuvine în astfel de momente să-L întrebăm: Doamne, ce mai știi de mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*