”Te rugăm, Doamne, păzește pe fiecare din ucenicii Tăi neîncetat, pentru ca niciodată satana să nu poată pune un gând al său nici unuia din ei, ca nu cumva gândul rău să-i facă inima rea, ochiul rău și mintea blestemată, spre a ajunge apoi el însuși un diavol. Dă-ne, Doamne, gândul Tău cel bun și-l pune statornic în inima noastră, spre a putea primi tot ceea ce ne faci TU cu smerenie și credință adâncă, chiar dacă încă nu putem înțelege ceea ce ne faci.
Ce fac EU, tu nu pricepi acum…
Când tu lucrezi cu Dumnezeu sau când EL lucrează cu tine, cele mai multe din întâmplări nu le înțelegi la timpul lor. Câte din lucrările Domnului, câte din descoperirile Sale, câte din cuvintele și minunile Lui le-am înțeles noi oare la timpul lor?
Și de câte ori am răstălmăcit noi – înțelegând fricos sau sucit, îngust sau dureros – multe din cele mai frumoase și mai fericite din lucrările Lui cu noi? Numai după aceea, câteodată mult mai târziu, începem să vedem. Atunci ne cade ca o maramă de pe ochii minții și realizăm falsa impresie pe care ne-o formasem, sucitul gând pe care ni-l făcusem în clipa întâmplării. Atunci ne luminăm, ca și cum am ieși dintr-un îndelungat și întunecos mormânt. Și mai întâi simțim durerea ascuțită și amară: de ce n-am înțeles atunci?
Existența noastră nu se încheie nici cu experiențele, nici cu moartea. Experiențele sunt tratarea seminței, moartea este semănarea ei în pământ, spre alt rod pentru care este rânduită, spre continuarea existenței veșnice, pentru care a creat-o Înțelepciunea și Dragostea Veșnică. Fiindcă altfel, de ce nu ne naștem cunoscând de la început totul, pentru a realiza în această viață totul, dacă această viață e totul?
De ce această viață ne e doar ca o școală și abia când suntem bătrâni cunoaștem ceva? La ce ne-ar folosi această cunoaștere la sfârșitul vieții de aici, dacă numai aceasta și numai atât ar fi viața?
Cine face experiențe costisitoare dacă nu va avea când să se folosească de învățămintele lor? Cine tratează o sămânță, pe care ar îngropa-o să putrezească fără nici un viitor și fără nici un folos, fără nicio nădejde?
Nu, suflete al meu! Totul are un dumnezeiesc și minunat înțeles. Să nu te îndoiești de nimic, niciodată! Tot ce nu înțelegi acum, nu te grăbi să înțelegi greșit, fiindcă va veni timpul să înțelegi cu adevărat, dar mai târziu.
Dacă se petrec în viața ta, fără voia ta și fără o urmare directă a faptelor tale, întâmplări de neînțeles, nu te grăbi să-ți formezi încă o părere, pentru ca nu cumva să te întristezi degeaba, când de fapt ar trebui să te bucuri; ca să nu cârtești, când de fapt ar trebui să lauzi pe Domnul; ca să nu te descurajezi atunci când de fapt ar trebui să te umpli de îmbărbătare sfântă și de bucuroasă nădejde. De aceea, când lucrul de neînțeles ți se întâmplă ție sau vezi că se întâmplă cu lucrarea Domnului, crede adânc că mâna Lui lucrează. Și dacă nu-L poți lăuda plin de bucurie, cel puțin taci plin de smerenie, căci după aceea, foarte fericit, ai să înțelegi totul.
În fața minunilor Tale, Doamne, dăruiește-ne o credință smerită și ascultătoare, plină de încrederea că totul se va sfârși cu bine și cu bucurie pentru Tine și pentru noi! Iar încrederea aceasta să n-o pierdem, oricât de lung ar fi drumul de la faptă până la înțelesul ei.”
– extras din cartea Lacrimă și Har – Preotul Martir Constantin Sârbu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*