Oameni...de obicei

Ne-am obişnuit să le cerem oamenilor să fie pre-vizibili. Să-i putem aşeza în cutii, în viaţa şi în mintea noastră. Să nu ne surprindă, ca să dormim liniştiţi. Să nu facă alegeri noi, diferite de la o zi la alta, ca să nu ne deranjeze cutiile prin cap şi să fie cumva nevoie să trăim şi să răspundem creativ. Să nu cumva să ne trezească, să ne provoace la viaţă, să ne mişte... Să nu facă un pas prea mare înainte, dar nici în lateral, ci să stea în locul spre care ne-am obişnuit să privim, să-i găsim mereu acolo unde i-am lăsat, exact cum îi ştim... Să nu spună că-i doare, dacă n-au mai făcut-o şi înainte. Să nu fie fericiţi, dacă până acum n-au fost. Să nu se schimbe nimic în ei. Ca să murim liniştiţi...

Şi dacă am învia? Dacă ne-am trezi şi am trăi astfel încât nimeni, vreodată, să nu ne mai poată aşeza într-o cutie? Dacă am arde cutiile şi am îndrăzni să fim mereu proaspeţi, înnoiţi de zorii fiecărei zile, de fiecare răsărit? Dacă am zbura şi i-am lăsa şi pe ceilalţi să zboare, să fie? Dacă nu ne-am mai supăra când cineva se schimbă şi ne surprinde?

Dacă, în loc să trăim gândindu-ne cum să evităm să dezamăgim, am face exact ceea ce vrem să facem, ce ne bucură sau ne e util ca experienţă? Dacă ne-am permite salturi, schimbări de ritm, viteză şi alegere? Dacă am fi cine vrem să fim, neintimidaţi de judecata şi dezamăgirea celor care (încă) n-au înţeles şi încă nu-şi permit să zboare?

Şi dacă n-am mai căuta să ştim cum suntem şi cum sunt ceilalţi, de obicei? Şi dacă n-am mai bate în cuie ceea ce ştim despre noi/ei, în schimb lăsând liberă viaţa şi şansa descoperirii a cine putem fi iar şi iar?

Din pre-vizibili, am deveni vizibili. Ne-am vedea unii pe alţii cu adevărat. Ne-am privi cu curiozitate, nu cu pretenţia că ne ştim de tot, cu tot, deja... Scopul ar fi să descoperim astăzi ceva nou, nu să verificăm dacă totul a rămas la fel ca ieri. Să ne creştem unii altora, împreună, cu aripi bune de zbor nu doar de ţinut moale sub noi când dormim în toate felurile... Cu momente bune de respirat în inimă. În permanentul şi miraculosul acum. În noi, infiniti... precum întreaga existenţă.

de Nicoleta Svârlefus