Suferinţă şi desăvârşire.

Sunt oameni care au luat drumul bunătăţii în viaţă, dar i-au încercat în vremea aceea atâtea poveri, atâtea dureri, atâtea atacuri şi pierderi, încât şi-au spus, fie în taină, fie cu voce tare, că Dumnezeu i-a părăsit.

"Am decis să merg des la biserică şi să fac bine cât de mult pot. Mă simţeam chemată către Dumnezeu mai mult decât oricând. Între altele, le-am dus alimente unor călugări de la un schit izolat, am dat bani şi am ajutat oameni bolnavi. Dar, ca un făcut, în anul acela m-am îmbolnăvit şi eu şi am suferit o operaţie cu nişte complicaţii severe. Apoi, l-am pierdut pe tata şi firma pe care o aveam a dat fa­liment", îmi spune o prietenă, care-a observat adeversitatea fantastică a "experienţelor" ce au însoţit decizia ei de a se apropia de Dumnezeu.

Părintele Arsenie Boca a dat un răspuns pentru acei oameni porniţi pe calea desăvârşirii şi încercaţi, în acelaşi timp, prin nenumărate şi, uneori, grele întâmplări; "Acesta e focul celei mai mari nevoinţe prin care au să treacă cei ce ajung desăvârşirea, că Dumnezeu însuşi se ascunde din faţa lor şi se prăvălesc asupra lor puhoaie de ură, căutând cum să-i înghită. Dar de dragostea lui Dumnezeu nimic nu-i mai desparte; nici suferinţa, nici îngerii, nici viaţa, nici moartea, nici iadul, de care se do­ve­desc mai presus, căci desăvârşirea dragostei nu mai are pe aceasta îngrădire şi hotar. În Biserică se nasc de sus şi cresc pe pământ, câştigând în războaie, oamenii mai presus de fire sau dumnezei după har". Ce ne spune părintele Arsenie Boca? După puterea luminii tale eşti încercat şi poţi ajunge încercat într-o asemenea măsură că poţi vedea cum Dumnezeu te-a părăsit. Dar, iată ce veste minu­na­tă, ce cuvânt profund ne spune pă­rin­tele; existenţa marilor nevoinţe, a marilor atacuri în experienţa vieţii, clipa în care necazurile cele mai grele ne încearcă este şi semnul că suntem pe drumul desăvârşirii. Ce taină-i aceasta, ce mare taină! Ce bine de-ar fi înţeleasă şi ţinută minte, pentru că în clipele noastre de mare durere, în momentele de pierdere, atunci când deznădejdea şi suferinţa ne pot pune în genunchi şi ne pot face să credem că Dumnezeu nu există, să ne amintim că exact acelea sunt semnele care ne arată că suntem pe drum. Să nu abandonăm calea bunătăţii şi calea iubirii în faţa atacurilor, a urii, a pierderilor şi suferinţelor omeneşti, ba chiar să ştim şi să vedem în ele indiciul precis al dreptei noastre călătorii către Dumnezeu. 

Dacă în faţa durerii nu ne pierdem sufletul, dacă pierdem orice, dar nu ne pierdem pe noi înşine şi na­dăj­duim la ieşirea din labirint, fără să ne ra­mână pe tălpi zgura urii, a impot­rivirii răutăcioase, a emoţiilor distructive şi a judecăţilor noastre, suntem "mai presus de fire". Iată că "a fi mai presus de fire" nu-i un dat, nu vine de la sine, nu-i ceva ce câştigi ca la loterie sau ceva ce ţi-a fost plantat în gene, iar tu nu ai decât să iei la cu­nostinta de aceasta. A fi mai presus de fire înseamnă a păstra sufletul tău în dragoste, în pofida tuturor în­cer­că­rilor vieţii şi a face efort pentru asta. A înţelege, a tolera, a accepta, a trece prin foc şi prin sabie, printr-un răz­boi crunt, dar nu atât cu lumea, nu cu nedreptăţile şi suferinţele ce se ivesc pe drumul tău către de­să­var­sire, ci cu ura, cu respingerea, cu fră­man­tarea şi cu deznădejdea din tine în­şuţi. Firea omenească se lamen­tea­ză. Firea omenească simte durerea şi, pe bună dreptate, nu-i uşor să ac­cepti durerea, să nu te opui, să nu strigi, să nu fii deloc mânios, să nu-ţi pui întrebări şi să nu te gândeşti atunci când te simţi zdrobit că Dumnezeu te-a părăsit. Cu toate acestea, iată, preoţi cu mare har, se poate spune chiar sfinţi, au trecut prin experienţa ome­nească a suferinţei pentru a ne spu­ne că urgia ei este semnul desa­vâr­şirii noastre. Câtă lumină-i în tine, atâta întuneric se poate năpusti prin viaţa ta. Dar, dacă ştii că-n cea mai mare disperare-i semnul celei mai mari lumini se poate să sclipesti şi se poate ca strălucirea inimii tale să izbândească chiar în clipa aceea. Să nu disperi în suferinţă şi să nu crezi că-i totul pierdut, orice ar părea pierdut, căci acela-i momentul în care lucrurile lumii se prăbuşesc, iar cele ale lui Dumnezeu se înalţă în tine.

de Maria Timuc