Greutățile te fac să uiți că există o parte bună a lumii, a zilei pe care tocmai te chinui să o înțelegi…
Totul se derulează, de regulă, cu o grabă de neînțeles. Lucruri par a trece pe lângă fiecare om în parte, concurând în timpi de reacție, câștigul fiind aruncat în afara ariei noastre de percepție, în afara universului nostru conștient.
Uneori mă bucur că sunt om, că trăiesc frumos. Asta însemnând modest, în acord cu principii puține, dar esențiale, binefăcătoare. Din când în când, realizez cât de norocoasă sunt că pot vorbi în gând, ascultându-mă, înțelegându-mă, știindu-mi pe de rost gesturile și visurile și visele. În căutarea unui echilibru, se întâmplă să mai conștientizezi din această simplă bucurie de a trăi, de a fi și de a privi către și dinspre sine.
Privind o altă fațetă a diamantului, trecând prin mii de reflexii și alte străluciri, ajungem în punctul în care totul pare fad, lipsit de consistența pe care o enunțam mai devreme. Se pierd valori, dar, mai mult decât atât, simțuri și trăiri înălțătoare. Asta se întâmplă când realizezi cum părți ale scenariului conceput pentru tine sunt, în mod surprinzător, relevate.
Greutățile te fac să uiți că există o parte bună a lumii, a zilei pe care tocmai te chinui să o înțelegi, să o străbați. Realitățile par multiple, multe dintre ele false, temporare, iar altele veșnice. Cel mai dificil de acceptat este acea realitate veșnică, efemeritatea. Multe întrebări apar, iar gândul la „nemuirirea sufletului” chiar este o prioritate uneori, și nu doar o glumă bine stăpânită de cercurile sociale. Ne agățăm de lucrurile bune ce dau sens unui senin la poalele munților, de surâsuri din metrou primite neașteptat atunci când sufletelor dragi nu le readuce sănătatea nici știința, nici credința. Ni se colorează obrajii atunci când împărțim o cafea ușoară într-o după-amiază înghețată, uitând persoanele ce au părăsit cursul vieții noastre.
Se spune că locuim Pământul și acest lucru este fără remediu. Din multe puncte de vedere această afirmație poate fi ușor de combătut – gândindu-mă doar la ideea de a schimba câteva mentalități, puține, însă, la rândul lor, cu un impact asupra altora. Privind înspre marea deșertăciune – pe care, deocamdată, doar așa o putem percepe – destinul nostru colectiv devine dificil. Să înduri atât de des umilințele vieții, despărțirile voite și nevoite, secul cuvintelor grele, îndepărtările și iluzionările ce te mențin vertical nu este deloc ușor. Nici de imaginat, nici de scris pe o foaie albă. De trăit nici atât.
Însă gândul bun mă conduce spre faptul că totul își are și reversul, undeva, cândva. Iar acesta este o bază a supraviețuirii noastre. Și “noastre” este cuvântul cel mai important. Pentru că o împărțim.
de Ina Călin
sursa: webcultura
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*