Cu Dumnezeu nu te pui și nici nu ai absolut nici un drept să îi ceri, tocmai tu, socoteală.

Postare dedicată celor care se împotrivesc încercărilor vieţii. Nimic nu este fără rost. Nu deznădăjduiţi!

Durere...

Aș fi vrut să văd în ochii tăi senini, mulțumirea pe care ar fi trebuit să o ai pentru toate lucrurile care sunt, pe care Dumnezeu ți le-a dat cu atâta dragoste și bunătate. Din păcate, nu am văzut-o sclipind și nici sufletu-ți dorind să o aibă.

E dureros pentru amândoi,. Pentru mine că te văd astfel și pentru tine că nu încerci să faci nimic pentru a ieși din situația aceasta. Nu e bine și totuși tu amâni să iei o hotărâre. Îmi spui, argumentând cu multă patimă, despre suferința ta pe nedrept îndurată. Și nu numai că îmi spui, dar simt în privirea ta cum fierbe sângele în tine de răzvrătire și cum încet încet, începi să uiți cine ești, de ce ai ajuns astfel și ce bucurii ți-a dăruit și ție viața. Tac. Nu am nimic să îți spun. Prefer să te las în dreptatea ta, decât să te supăr. Dar eu știu una și bună; cu Dumnezeu nu te pui și nici nu ai absolut nici un drept să îi ceri, tocmai tu, socoteală.

Pe un rob nu îl va interesa niciodată de ce stăpânul său i-a spus să facă acel sau alt lucru. Îi este frică să nu îl supere. Pe o slugă, la fel: nu o va interesa prea mult de ce lucrurile sunt așa și așa și nu altfel. Atâta timp cât știe că stăpânul lui este bun, nu se întreabă, nu își bate capul cu așa ceva. Are încredere în discernământul stăpânului său și mai ales, se smerește față de voința puternică a acestuia. Ca să îi fie bine. Iar un fiu, starea cea mai înaltă sufletească pe care o poți avea față de Doamne Doamne, iar un fiu față de tatăl său, are atata iubire încât el caută să îi împlinească voia cu orice preț. Din iubire. Nu îl interesează ce va fi, nu scormoneste în trecut să vadă de ce Tatăl său a făcut așa și așa. Își dorește doar să îl vadă fericit. Tu în care situație ești?

Îmi vei reproșa probabil că eu nu știu prin ce treci și că îți vorbesc din cărți, că sunt absurd. Dar a-ți dori binele nu e o absurditate. E o necesitate. Tu crezi că necazurile vieții pe mine m-au ocolit? Cum crezi că ajungi să te cunoști? Când vrei fericire cu dinadinsul și nu îți convine nimic din ce ai? Cum crezi că ajungi să iubești atunci când oamenii te sapă în fel și chip? Când cauți să te justifici și să fii tu mereu pe primul loc? Când nu lași nimic de la tine? Eu nu cred. Dincolo de morală, de bun simț, de dreptate, este credința. Aceasta o dobândești când jocurile vieții te pun față în față cu Dumnezeu, pentru că oamenii sunt neputincioși. Nu fac minuni. Cu aceeași ușurință pe care o au când îți vorbesc de Dumnezeu, cu aceeași ușurință dau și din umeri în fața ta când se simt neputincioși. Dumnezeu nu face aceasta. Tu îl alungi, El stă pe loc. Tu îl spurci, El te binecuvântează. Tu îl enervezi, El caută să te mângâie și te înțelege. Îți înțelege mânia nejustificată. Tu, mânia Sa dreaptă o socotești răzbunare. Iar El așteaptă ca să te întorci. Știe foarte bine cine ești și ce poți. Știe că poți iubi mai mult decât poți urî.

Sfinții însă, fac minuni. Dacă îi rogi. Dacă ai încredere în ei, dar mai ales dacă îi iubești. Așa că mai bine roagă-te, smerește-te și mergi înainte. Ce ai de pierdut? Sufletul? În niciun caz.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com