Un lucru mai rău decât singurătatea sau despărţirea e singurătatea în doi. Doi oameni care nu mai au ce să-şi spună sau dacă au sunt doar reproşuri, doi oameni care au uitat ce i-a apropiat şi au uitat să îşi mai rostească vorbe frumoase, doi oameni care nu se mai iubesc dar nu au curajul să se despartă. O relaţie în care unul oferă şi celălalt doar primeşte, în care unuia îi pasă, iar pe celălalt nu îl interesează, în care faptul că adorm şi se trezesc în acelaşi pat nu mai are nici o semnificaţie.
Compar acest tip de singurătate cu un plasture uitat pe o rană. Stă acolo zile, săptămâni, luni, ani iar sub el rana devine din ce în ce mai adâncă. Ar fi mai simplu să îl smulgem la timp. Ne-ar durea cât ne-ar durea apoi rana ar începe să se vindece şi durerea am da-o uitării. Dar nu facem asta. Nu toţi. Lăsăm acolo plasturele de teamă că o să ne doară. Şi ne minţim că lucrurile se vor schimba, că totul va fi bine. Dar nu e aşa. Ruptura e acolo, nu se mai poate lipi, nu se mai poate coase, nu se mai poate înnoda.
Devine obositor, frustrant să vezi doi oameni singuri într-un cuplu sau să fii chiar unul dintre acei oameni. Te oboseşte şi te îmbătrâneşte.
În această postură, timpul nu îţi poate fi decât duşman. Ce nu faci la timp, faci prea târziu sau niciodată!
Nu putem trăi aceeaşi viaţă de două ori, nu avem timp să comitem toate greşelile din lume, nu avem timp să le îndreptăm pe toate.
În concluzie, nu avem timp de irosit cu oameni care nu ne vor, care nu ne acceptă şi nu ne înţeleg.
E timp doar pentru iubire adevărată, pentru lacrimi de bucurie, pentru vorbe frumoase, pentru atingeri calde, pentru demnitate.
de Iustina T. ©
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*