Nu mai da foc în loc de lumină!

 

Se spune că adevărata vindecare vine atunci când te trezeşti din ceea ce nu eşti. E uimitor cum, la umbra ignoranţei, omul alege să fie ceea ce nu este-n adevăr, ignorând consecinţele, fugind de profunzimile spiritului, fugind practic de el însuşi. Preferă a se confunda cu egoul care e dornic neîncetat să subjuge adevărata esenţă a omului, pentru nişte satisfacţii de moment. Există un simţ interior, în fiecare dintre noi, care ne permite, fie şi pentru câteva secunde, să simţim dacă suntem pe drumul cel bun sau nu, însă cel mai adesea ne înăbuşim vocea interioară cu zgomotul egoului hrănit în atâţia ani cu diverse iluzii, multe dintre ele oficializate, pe care foarte mulţi le absolutizează, înlănţuiţi şi rătăciţi printre orgolii fiind.

A fi fidel ţie însuţi presupune, desigur, a fi fidel esenţei tale divine, acelei voci lăuntrice ce neîncetat îţi şopteşte şi nicidecum unei personalităţi false cu care omul se confundă, personalitate construită-n timp, avidă de salvarea unor aparenţe. Omul are într-însul mult mai mult frumos decât ceea ce-ncearcă cu obstinaţie a manifesta-n exterior, cel mai adesea lucruri inutile într-o lume cu repere false.

 

Cred şi simt cu tărie că suntem mai mult decât ceea ce ştim că suntem, uneori intuim asta, dar vine imediat mentalitatea generală, aşa-zis realistă, care ne trânteşte un văl peste ochi, strigându-ne că batem câmpii. Dacă omul şi-ar cunoaşte adevărata natură, dacă s-ar apropia prin introspecţie de esenţa sa, nu ar putea să mai manifeste-n exterior atâta ipocrizie, atâta duritate, atâta răutate, nu ar mai da foc în loc de lumină. Fireşte, greşeala face parte din procesul evoluţiei, însă fără o conştientizare a sa şi fără a trage niscaiva învăţăminte, nu facem decât să inversăm sensul mersului. Da, vom fi fericiţi pe moment, chiar dacă vom otrăvi aerul din juru-ne, intuind că, mai devreme sau mai târziu, otrăviţii vom fi noi înşine. Dar e calea cea mai uşoară să fugim de noi, egoismul nostru e atât de comod şi mai ales ne e la-ndemână, el pare hrana cea de toate zilele, chiar de observăm că ne simţim din ce în ce mai împovăraţi, neîmpliniţi cu adevărat, încorsetaţi în păienjenişul gândurilor negre.

În fapt, totul ţine de lucrul cu sine, de a vrea să ştii cine eşti cu adevărat, ce cauţi pe-aici, de observarea atentă a mecanismelor gândirii, de putinţa de a nu fi sclavul gândurilor mărunte, de putinţa de a te detaşa de ele atunci când trebuie, astfel încât, în tăcerea chiliei lăuntrice, să poţi auzi, să poţi primi, iară sufletul să te urmeze.

 

sursa: http://www.catchy.ro/