Nimic nu poate fi mai trist decât iluzia iubirii acolo unde nu există decât teamă, frustrare sau orgoliu. Nimic nu poate răni mai profund decât minciuna care promite dragoste acolo unde nu există decât egoism. Este genul de iluzie care se opune adevărului, este rana care poate cangrena o viaţă, care poate amputa inimi sau poate zidi definitiv un suflet în propria carceră.
Autorii acestor drame sunt cei care îşi anunţă iubirea în gura mare, crezând că vocea îi va face credibili, sunt cei care consideră că gelozia este o dovadă a sentimentelor, sunt cei care observă cu uşurinţă cât de imperfecţi sunt cei pe care îi “iubesc”, sunt cei care confundă un orgoliu rănit cu sentimentul de dragoste. Ei nu iubesc. Sunt inapţi să simtă astfel. Ei, cel mult, se iubesc doar pe sine. De aceea nu cred în iubirea lor. Şi îi plâng pe cei minţiţi, pe cei care ajung în cele din urmă să se consoleze cu iluzia iubirii.
Nu cred în cei care îşi ţipă iubirea, nu cred în iubirea lor trâmbiţată. Nu cred nici în tăcere – doar cei resemnaţi, cei care şi-au pierdut speranţa în fericire şi dragoste rămân tăcuţi. Vocea tare, în schimb, ne anunţă ori o înverşunare împotriva unei iubiri ratate sau neîmpărtăşite, ori o infatuare a unei inimi îngheţate, care speră ca lumea să nu îi observe nepăsarea. Eu cred în iubirea şoptită care zguduie inima cu puternicul ei ecou, cred în gesturile mărunte care tulbură sufletul cu forţa unui uragan…
Nu cred în gelozie, nu cred în sentimentele alimentate de frică. Pentru că gelozia este doar manifestarea egoistă a fricii de singurătate, de desconsiderare, de umilinţă, de vulnerabilitate. Mândria de a avea alături o persoană adorată şi de alţii este înlocuită de supărarea copilărească pe “jucăria” dorită. Nu sunt implicate sentimente ci doar disperarea de a nu pierde “obiectul” pe care cel gelos crede că îl posedă. Nu iubirea este în primejdie, pentru că ea nu există în sufletele celor egoişti – propria imagine, atât de adorată, este în primejdie! De aici agresivitatea şi suferinţa celor care se ascund în spatele sentimentelor de falsă iubire atunci când sunt consumaţi de gelozie. Eu cred în bucuria de a avea alături o fiinţă minunată, cred în iubirea care nu pune condiţii sau bariere, care nu se impune sau care, atunci când se oferă, rezonează firesc cu iubirea primită…
Nu cred în iubirea descoperită când e prea târziu. Despărţirea de fiinţa iubită doare, mai ales dacă dragostea nu este împărtăşită. Cu condiţia ca iubirea să fie reală. Dacă în schimb, sentimentele se “trezesc” abia când partenerul alege să plece, atunci nu este vorba despre iubire ci despre un imens orgoliu rănit. Nu sentimentele se “trezesc” ci furia. A fi părăsit se traduce în: a nu fi suficient de bun, a fi desconsiderat, a părea umilit în ochii lumii, a fi ridicol, a fi lăsat singur. Deseori furia e însoţită de suferinţă, greşit înţeleasă prin “suferinţă din iubire”. Acelaşi gen de confuzie apare şi dacă este vorba doar despre un refuz la o propunere sau o simplă remarcă răutăcioasă, mai ales dacă sunt făcute de o persoană pentru care nu exista vreo consideraţie specială înainte!
Falsul sentiment de iubire prezintă, din nefericire, aceleaşi “simptome” cu iubirea adevărată: dorinţa, căutarea, suferinţa par a fi aceleaşi. Doar că dragostea se consumă cu voce joasă, ea nu cunoaşte teama, ea acceptă şi se dăruieşte necondiţionat.
Nu cred în iubirea care observă şi critică. Dragostea modelează percepţia pe care o avem faţă de persoana iubită. Şi aşa e firesc să fie. Dragostea transformă miraculos frumuseţea în sublim, inteligenţa în geniu, ba chiar şi urâţenia în interesant sau seducător, răutatea în isteţime, prostia în drăgălăşenie. Ataşamentul, apropierea, obişnuinţa, toate sunt menite să altereze realitatea, să o îndulcească sau să anuleze câteodată propriile principii, pretenţii sau “gusturi”. Dragostea ne face să uităm de propriile dorinţe şi pune pe primul plan persoana către care se îndreaptă adoraţia noastră, ne face să uităm de noi şi ne înfăţişează vulnerabili, copilăroşi, sensibili chiar, nicidecum sarcastici, critici sau acizi în legătură cu micile defecte sau cu stângăciile fiinţei iubite…Flacăra iubirii arde voinţa, orgoliul, schimbă visuri, transformă ambiţia în îngăduinţă, aroganţa în smerenie.
Cred în iubirea celor care îşi permit lacrimi în ochi, oricât de duri sau puternici ar fi – lacrimi de duioşie sau de dor…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*