Momente când adevărul în toată importanța sa ni se revelează de Sus, sau când datorită câtorva evenimente importante sau uneori, chiar si nesemnificative, începem conturând în jurul lor câteva observații importante referitoare la sufletul nostru, sa ne dăm seama de adevărurile pe care, de foarte multe ori le-am avut sub nas, ori ni s-au spus de către ceilalți, dar niciodată nu le-am dat importanța necesară. Pentru că nu am avut nici un interes să aflăm adevărul despre noi, sau poate văzându-l cu ochii noștri, așa sec, gol golut, fără nici o coafură frumoasă, fără absolut nici o pregătire spectaculoasă în prealabil, care să fi avut menirea de a ne feri de un șoc - de altfel binevenit în anumite momente ale vieții - ne-am dat seama că ne place mult mai mult minciuna în care trăim si că amânarea acestui moment extraordinar, când ar trebui să ne confruntăm cu noi înșine, ar fi soluția cea mai bună pentru noi, oamenii comozi. O comoditate care te ferește de esența vieții, care are darul de a te hrăni cu iluzii, cu visuri pe care le vrei dar momentan trebuie să le mai amâni un pic, cu oameni de care ai avea nevoie, dar doar în cazul în care ai vedea străduința lor de a închide ochii la unele principii pe care tu ai reușit să ti le însușești din plin. Si când vei ajunge la concluzia că mulți iubesc adevărul, dar doar despre alții și nu despre ei înșiși, atunci s-ar putea sa fie prea târziu. Să vrei să devii un om moral la o vârstă care arată că toată viața ta te-ai ferit de acest lucru. Și totuși…Dumnezeu e bun si îți mai dă o șansă, două, trei, câte sunt nevoie pentru a înțelege că tu AI NEVOIE DE ADEVĂRUL DESPRE TINE…pentru a exista în parametrii normali, iar nu la nivelul zero sau sub nivelul mării. O astfel de șansă este și atunci când adevărul spus de ceilalți nu te ocolește, dar nici nu ți se bagă pe gât. Pentru că un adevăr băgat pe gât înseamnă constrângere, iar Doamne Doamne nu constrânge pe nimeni la adevăr, iubire sau mântuire. Doar dă șanse. De mântuire, de iubire, de adevăr. Așa că nu trebuie să ne ferim de adevărul despre noi. Trebuie să îl căutăm. Și indiferent cum ne este spus, pe la spate, șoptit, de pe clădiri, de către cei mai apropiați sau de către cei cărora le-a fost dat să ne vadă întâia oară în viața lor, adevărul dacă e adevăr, trebuie acceptat așa cum este el. Fără coafură, fără nici o pregătire în prealabil. Dacă ești om bun, te vei bucura de adevăr, indiferent câte lacrimi ți-ar provoca momentul în care îl afli. Dacă ești om comod, vei căuta un om asemenea ție care să îți spună că adevărul care ți s-a spus verde-n față, de fapt și de drept, e o minciună. A căutat el pe nu știu unde și a găsit la nu știu cine (probabil de același fel ca el) că nu e adevărat nimic și că adevărul e interpretabil. Adevărul nu e interpretabil. E imun la interpretări, pentru că nu poate fi decât unul singur. Percepțiile sunt mai multe sau mai profunde, dar adevărul este unul singur. Și atunci…se merită sau nu să știi un adevăr despre tine, care sigur te va pune pe gânduri? Eu cred că da. Diferența dintre adevăr și minciună este că, adevărul, în momentul în care îl vei afla, s-ar putea cu siguranță să nu îți placă și să te simți rău, dar dacă îl vei aplica, va duce la bine în viața ta. Pe când minciuna, întotdeauna când o porți în suflet, la arătare e totul bine și înlăuntrul tău e chin, neliniște. Pentru că știi, anticipezi răul pe care vei fi nevoit să îl înfrunți atunci când adevărul va ieși la iveală. Nu am bătut apropo-uri nimănui. Doar am scris…
de Ochii Caprui
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*