Când ți se face lumină



A fost o zi când am intrat într-o cameră în care era întuneric. Cu grijă, încercam să simt lucrurile de care mă apropiam, ca nu cumva să mă lovesc în ele. Însă orișicâtă grijă i-aș fi dat întunericului – ca să mă feresc de ceea ce se găsea în el, la final mă regăseam mai mult îngrijorată, decât apărată.

Desigur, asta se întâmpla pentru că îmi doream să explorez fiecare colț și căutam să nu fiu doar un privitor, ci mai degrabă un explorator – care trăiește fiecare lucru pe care îl găsește.

La un moment dat camera s-a umplut de lumină. Așa încât puteam să stau chiar într-un singur loc, și cuprindeam totul ca dintr-un foc. Cumva, descoperirea aceasta m-a făcut să mă relaxez, pentru că după multă vreme în care căutam să recunosc lucrurile doar după contur, acum reușeam să le privesc, fără să mă mai păzesc.

Acesta a fost momentul în care frica a dispărut brusc. Iar în locul ei a apărut curiozitatea. Sau entuziasmul. Acea stare care te cuprinde când vrei să afli la ce folosește fiecare lucru care stătea până atunci nemișcat.

Și tot acum, lumina aceasta scoate la iveală și cele mai ascunse lucruri din cameră. Chiar și acelea de care nu te loveai niciodată. Dar dacă te grăbești să le folosești, uneori poți chiar să greșești. Pentru că fiecare lucru nou, trebuie mai întâi cercetat, și abia apoi încercat.

Întâmplarea face să fie foarte multe situațiile în care lucrurile sunt încercate în mod direct – și ajung să fie stricate, drept efect. Apoi cei care le-au folosit, le consideră ca având un defect.

De aceea aș vrea să punem mai multă lumină asupra acestui aspect.

Camera în care vă povesteam că am intrat, e inima. Lumina de care m-am bucurat, e iubirea. Ea e cea care a luminat – colțul și cel mai îndepărtat. Și ce spuneți voi, nu cumva se întâmplă asta la fiecare dintre noi? Da, iubirea e cea care luminează tot ce avem în inimi. Abia atunci recunoaștem lucrurile cu care avem de lucrat. Însă pentru ca el să nu mai fie stricat – și-apoi mai rău, aruncat, e nevoie ca noi să-l fi învățat.

Și vă spun acum – știți câte iubiri dintr-o astfel de greșeală nu s-au aruncat? Doar pentru că un lucru din camera sufletului a fost mai degrabă stricat – decât apreciat, în timp ce el era luminat.

S-a mai răspândit o vorbă care spune despre iubire că ar dura doar un anumit număr de ani, sau că nu mai e ca la început. Dar ei se referă exact la acel moment în care iubirea apare și aprinde lumina. Ce se întâmplă apoi, face parte din amenajările interioare – dar nici vorbă că ea dispare. Doar că ne face să vedem tot în noi. Iar dacă în unele colțuri ale camerei s-a mai adunat și gunoi, suntem tentați să spunem că din cauza acestei lumini, e gunoiul acolo. Pe când de fapt, ea doar ne arată cum suntem cu adevărat – și ce avem la noi de reparat.

—

Acum, să alegem: ne lovim în întuneric, sau să ne descoperim în lumină – și ne înțelegem în inimă?

Când ne așezăm în lumină, se văd toate lucurile din noi.

Și atunci, să nu dăm vina pe lumina care scoate la iveală chiar și gunoiul. Ci să ne bucurăm că ea ne-a arătat – ce avem de curățat. E vorba de alegere – iar iubirea caută înțelegere.

sursa: http://cameliacapitanu.ro/