Respirati, va rog!

 

Prima oara cand am realizat, mai acut decat oricand, ca am primit-o in dar, un dar atat de nemeritat si atat de pretios, a fost la Amsterdam. Fumasem nu stiu ce prostii si putin a lipsit sa ma intorc in tara in sicriu. Secundele alea in care ceea ce luasem de prea multe ori for granted parea sa nu mi se mai ofere au durat o vesnicie. O vesnicie, pe bune. Asa o simti cand iti trece toata viata prin fata ochilor in cateva secunde - si macar de-ar fi momentele speciale, eroice, de filme...da de unde, revezi numai fleacuri si ciudatenii ca intr-un film deprimant de suprarealist...Si nu ma chinuia decat gandul la ce-o sa zica ai mei si la cate mai aveam de facut...Cand in sfarsit mi-a fost daruita din nou, ea, respiratia cea atat de banala, dar, iata, atat de importanta, am constientizat mai dureros decat oricand ca suntem dust in the wind...ca darul asta al vietii ce ne strabate- viata pe care o inspiram si o expiram inconstienti- e atat de minunat, ca facem atat de putin sa il meritam, ca il pretuim atat de rar...

A doua oara cand am imbratisat tot cerul cu o inspiratie, multumindu-I pentru darul acesta sfant si nemeritat, a fost intr-o dimineata ploioasa cu un aer dureros de rece, de taios, de curat si de tare. Un aer pe care cu o noapte inainte o multime de suflete nevinovate ar fi dat orice sa il mai simta, dar nu le-a mai fost daruit. Era in dimineata de dupa Colectiv si nu am putut decat sa plang pentru ei, multumind cu toata fiinta mea pentru faptul ca, fara sa fac nimic sa o merit, nu fusesem si eu strivita de oameni, inghitita de flacari, inchisa fara putinta de scapare intr-un iad in care ea, respiratia, e un lux ce dintr-o data, fara sa intelegi de ce, nu iti mai este oferit. Nu am sa uit niciodata gura aia de aer rece, tras adanc in piept, de parca as fi vrut sa imi ajunga pentru totdeauna, sa o respir si pt cei ce nu s-au mai putut bucura de ea. Sa o respir si sa multumesc pt ea cat sa ajunga pentru toate diminetile in care am uitat sa o fac...si pt toate cele in care aveam sa mai uit...si cat de multe erau.

A treia oara a fost astazi. Inchisa intr-un tub RMN, nemiscata, in toate zgomotele alea ciudate pe care le auzeam, atata timp... In 40 de minute - d-astea!- ai timp sa te gandesti la multe. Si mai ales la situatii d-astea in care ramai doar tu cu Dumnezeu. Fara sot, parinti, prieteni, copil, familie. Sunt locuri si momente in care oricat de mult te-ar iubi, nu pot veni dupa tine. Mereu ma mir de cat de curajosi sunt intr-un fel oamenii fara de Dumnezeu
Cat de greu trebuie sa fie sa fii singur in clipe d astea.
Singur nu esti niciodata.. pentru ca "Dumnezeul in care nu crezi crede El in tine". Dar cat de greu trebuie sa fie sa nu Il vezi, sa nu Il simti alaturi, sa nu Ii simti darul in fiecare particula de aer ce iti umple trupul de chestia asta numita viata...chestie pe care o vezi, din tubul asta infernal, mai fragila decat oricand...

"In secventa urmatoare vom opri respiratia. Va rog sa nu respirati 21 de secunde..."

Si din nou secunde ce par sa dureze o vesnicie. Pe bune. Din nou senzatia aia dureroasa ca in fiecare zi ne batem joc. De viata si de Cel care ne-o daruieste. Din nou un mare semn de intrebare, din nou un remember, din nou muscaturile fantomelor tuturor greselilor ce iti rod sufletul...poate mirosul de mir al tuturor prietenilor ce iti zambesc din vesnicie, daca ai...doar ei te pot ajuta in clipe d-astea...poate linistea amintirii vreunei fapte bune, ah ce mult ti-ai dori sa fi avut mai multe in desaga...
21 de secunde...nu mai poti...cand se vor sfarsi oare?

"Respirati, va rog!"

Si parca niciodata nu mi-a parut mai dulce viata ce imi intra din nou, in dar, in trup.
Poate ca sfarsitul lumii va veni atunci cand nimeni pe pamant nu isi va mai aminti sa multumeasca pentru aceasta propozitie rostita cu atata generozitate de undeva de Sus, de langa noi si, in acelasi timp, din noi insine.

"Respirati, va rog!"

Si nu uitati, va rog, sa multumiti. Poate asa mai putem tine sfarsitul lumii departe...

 

de Alexandra Svet
sursa: http://www.floareadinasfalt.ro/