Astăzi.
Astăzi.
Astăzi.
Nu mâine, nu peste o lună, nu peste cinci ani, nu la pensie, nu pentru copiii noştri, nu dacă e criză, nu dacă e apocalipsă, nu dacă e război, nu dacă... oricare alta din grijile care ne macină inima. Nu. Astăzi. E tot ce avem. Şi nici de asta nu suntem siguri.
Şi atunci, de ce ne întunecăm inimile? Bucuria? Miracolul simplului fapt de a respira? Iubirea? Fericirea de a dărui? Le ascundem sub milioane şi milioane de griji, de planuri, de temeri, de întrebări chinuitoare. Pentru a ne asigura un viitor sigur facem din ce în ce mai multe compromisuri, dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne rămână, "în caz că...", ne dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne protejăm de eventuale suferinţe, îndrăznim din ce în ce mai puţin, iubim din ce în ce mai puţin şi, ce e mai grav, trăim din ce în ce mai puţin. Nu mai dăruim lumină ca să nu rămânem în întuneric, neştiind că numai "dăruind putem dobândi". Nu mai facem milostenie, ci judecăm, uitând că "cel care dă... lui îşi dă." Uităm sau nu mai avem curaj să fim noi înşine. Nu mai avem curaj să ne rostim adevărurile, ca să nu ne pierdem joburile. Nu mai avem curaj să ne urmăm visele de teamă că vom muri de foame, de parcă stomacul e cel mai important lucru de pe pământ. Ne complăcem să trăim într-o lume condusă de stomac şi de organele sexuale, uitând cu totul de suflet, când de fapt numai el contează cu adevărat. Rătăcim între griji şi planuri, pierzând singurul lucru ce e sigur: acum-ul. Încercăm să ne construim un mâine mai bun sau măcar la fel de bun, năruindu-ne astazi-ul şi, odată cu el, veşnicia. Ne încrâncenăm să preluăm controlul iluzoriu al vieţii noastre, în timp ce cineva acolo sus zâmbeşte ironic şi ne spulberă într-o fracţiune de secundă ani de griji, de planuri şi de strădanii. Sau ne dăruieşte într-o singură clipă ce nici n-am fi cutezat să visăm.
Ne ghidăm doar după voia noastră, căci am uitat demult cum să ne lăsăm în voia Lui. Nu Îl lăsăm să ne dăruiască Azi-ul pe care ni l-a pregătit cu generozitate şi atâta iubire ‒ pentru că noi avem treabă ‒ suntem ocupaţi să ne construim mâine-le nostru meschin.
Tot ce am făcut bine şi mare şi cu adevărat frumos în viaţa asta a fost când, pentru câteva clipe, ceasuri, zile, luni, am ieşit din ego-ul meu gonflat, din preocupările mele mărunte, din grijile mele de doi bani, din orgoliile şi ambiţiile mele lipsite de imaginaţie. Atunci când m-am lăsat purtată de apele vieţii, aşa cum o faci la mare, când pluteşti pur şi simplu pe spate, şi am şoptit docila –„ Facă-se Voia Ta!”. Numai atunci mi s-au întâmplat cu adevărat minuni! În rest, până şi realizările care puteau părea minuni... erau simple sforţări omeneşti de care, tocmai fiindcă fuseseră atât de "lucrate", parcă nici nu mai aveam chef să mă bucur.
Pâinea. Atât. Nu banii, nu casele, nu conturile, nu vacanţele, nu călătoriile, nu kelly bag ul de la hermes, nu iphone-ul ăla de aur, nu iahtul, nu vila din Provence, nu să apari pe coperta Vogue, nu bentley-ul, nu premiul la Loto. Nu, domnule, pâinea. Atât! Şi nu pâinea care îţi umple stomacul până nu mai ştii de tine. S-a umplut parcă lumea asta de buhăiţi. De obezi. De nefericiţi burtoşi şi lacomi. Nu. Pâinea spre fiinţa. Nu spre avuţie. Nu spre bogăţie. Nu spre celebritate. Nu. Spre fiinţă. Fiinţă, de la a Fi!
Cei mai fericiţi oameni pe care i-am cunoscut au fost un pelerin rus de la Ierusalim, care mânca pâine cu ulei sfinţit, dar radia de o fericire şi de o iubire cum rar mi-a fost dat să văd... Mătuşa mea de 65 de ani, care arată de 30, radiază, iubeşte, trăieşte, râde, dăruieşte, e iubită de toată lumea care o cunoaşte, de la femei de serviciu până la primari de oraşe (să nu uit de armata de câini pe care o hrăneşte), se trezeşte în fiecare dimineaţă cu o bucurie în piept de-mi spune că simte că i se sparge pieptul ‒ şi care mi-a mărturisit că nu s-a gândit niciodată la ziua de mâine, preferând să concentreze toată energia pentru a mulţumi pentru ziua de azi şi pentru a o face să conteze... Şi eu, în zilele când am uitat de griji, de planuri, de trecut, de viitorurile care mai de care mai sumbre pe care mi le imaginam, de temeri, de nesiguranţe, de dureri închipuite, de înfrângeri imaginate, de trădări aşteptate, de dezamăgiri care începeau să se contureze... de atâtea şi atâtea umbre negre care îmi învăluiau inima, zâmbetul şi lumina din ochi... eu, când le-am aruncat şi am ales să privesc spre soare, să-i fac cu ochiul şi să-i spun...”Hai, facă-se voia Ta!”. Pentru că, chiar dacă părea să mă ducă spre prăpastie, de-abia atunci începeam cu adevărat să urc. Însă era nevoie de un leap of faith! De un salt peste întunericul minţii mele temătoare. Şi apoi de paşi mici, mici, mici în care să Îl las să mă ţină de mână. Paşi mici, mici, mici şi o rugă mică, mică, mică...
Pâinea noastră
Cea spre fiinţă
Dă-ne-o nouă
Astăzi
Astăzi
Astăzi
Însă, pâinea asta, când ţi-o dă El şi e plină de iubire, linişte, pace, har, nădejde, credinţă, Bucurie... da, mai ales Bucurie... şi de-ar fi o biată firimitură care ţi-a fost dăruită, te umple şi te fericeşte cum n-ar putea s-o facă 300 de stele Michelin, lipsite de ingredientele de mai sus... Doamne-ajută să învăţăm să o cerem şi să ştim cum să o primim!
Sus să avem inimile! Sus, către Domnul... nu jos, către tot ce trece... lăsându-ne şi mai înfometaţi!
"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet
Astăzi.
Astăzi.
Nu mâine, nu peste o lună, nu peste cinci ani, nu la pensie, nu pentru copiii noştri, nu dacă e criză, nu dacă e apocalipsă, nu dacă e război, nu dacă... oricare alta din grijile care ne macină inima. Nu. Astăzi. E tot ce avem. Şi nici de asta nu suntem siguri.
Şi atunci, de ce ne întunecăm inimile? Bucuria? Miracolul simplului fapt de a respira? Iubirea? Fericirea de a dărui? Le ascundem sub milioane şi milioane de griji, de planuri, de temeri, de întrebări chinuitoare. Pentru a ne asigura un viitor sigur facem din ce în ce mai multe compromisuri, dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne rămână, "în caz că...", ne dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne protejăm de eventuale suferinţe, îndrăznim din ce în ce mai puţin, iubim din ce în ce mai puţin şi, ce e mai grav, trăim din ce în ce mai puţin. Nu mai dăruim lumină ca să nu rămânem în întuneric, neştiind că numai "dăruind putem dobândi". Nu mai facem milostenie, ci judecăm, uitând că "cel care dă... lui îşi dă." Uităm sau nu mai avem curaj să fim noi înşine. Nu mai avem curaj să ne rostim adevărurile, ca să nu ne pierdem joburile. Nu mai avem curaj să ne urmăm visele de teamă că vom muri de foame, de parcă stomacul e cel mai important lucru de pe pământ. Ne complăcem să trăim într-o lume condusă de stomac şi de organele sexuale, uitând cu totul de suflet, când de fapt numai el contează cu adevărat. Rătăcim între griji şi planuri, pierzând singurul lucru ce e sigur: acum-ul. Încercăm să ne construim un mâine mai bun sau măcar la fel de bun, năruindu-ne astazi-ul şi, odată cu el, veşnicia. Ne încrâncenăm să preluăm controlul iluzoriu al vieţii noastre, în timp ce cineva acolo sus zâmbeşte ironic şi ne spulberă într-o fracţiune de secundă ani de griji, de planuri şi de strădanii. Sau ne dăruieşte într-o singură clipă ce nici n-am fi cutezat să visăm.
Ne ghidăm doar după voia noastră, căci am uitat demult cum să ne lăsăm în voia Lui. Nu Îl lăsăm să ne dăruiască Azi-ul pe care ni l-a pregătit cu generozitate şi atâta iubire ‒ pentru că noi avem treabă ‒ suntem ocupaţi să ne construim mâine-le nostru meschin.
Tot ce am făcut bine şi mare şi cu adevărat frumos în viaţa asta a fost când, pentru câteva clipe, ceasuri, zile, luni, am ieşit din ego-ul meu gonflat, din preocupările mele mărunte, din grijile mele de doi bani, din orgoliile şi ambiţiile mele lipsite de imaginaţie. Atunci când m-am lăsat purtată de apele vieţii, aşa cum o faci la mare, când pluteşti pur şi simplu pe spate, şi am şoptit docila –„ Facă-se Voia Ta!”. Numai atunci mi s-au întâmplat cu adevărat minuni! În rest, până şi realizările care puteau părea minuni... erau simple sforţări omeneşti de care, tocmai fiindcă fuseseră atât de "lucrate", parcă nici nu mai aveam chef să mă bucur.
Pâinea. Atât. Nu banii, nu casele, nu conturile, nu vacanţele, nu călătoriile, nu kelly bag ul de la hermes, nu iphone-ul ăla de aur, nu iahtul, nu vila din Provence, nu să apari pe coperta Vogue, nu bentley-ul, nu premiul la Loto. Nu, domnule, pâinea. Atât! Şi nu pâinea care îţi umple stomacul până nu mai ştii de tine. S-a umplut parcă lumea asta de buhăiţi. De obezi. De nefericiţi burtoşi şi lacomi. Nu. Pâinea spre fiinţa. Nu spre avuţie. Nu spre bogăţie. Nu spre celebritate. Nu. Spre fiinţă. Fiinţă, de la a Fi!
Cei mai fericiţi oameni pe care i-am cunoscut au fost un pelerin rus de la Ierusalim, care mânca pâine cu ulei sfinţit, dar radia de o fericire şi de o iubire cum rar mi-a fost dat să văd... Mătuşa mea de 65 de ani, care arată de 30, radiază, iubeşte, trăieşte, râde, dăruieşte, e iubită de toată lumea care o cunoaşte, de la femei de serviciu până la primari de oraşe (să nu uit de armata de câini pe care o hrăneşte), se trezeşte în fiecare dimineaţă cu o bucurie în piept de-mi spune că simte că i se sparge pieptul ‒ şi care mi-a mărturisit că nu s-a gândit niciodată la ziua de mâine, preferând să concentreze toată energia pentru a mulţumi pentru ziua de azi şi pentru a o face să conteze... Şi eu, în zilele când am uitat de griji, de planuri, de trecut, de viitorurile care mai de care mai sumbre pe care mi le imaginam, de temeri, de nesiguranţe, de dureri închipuite, de înfrângeri imaginate, de trădări aşteptate, de dezamăgiri care începeau să se contureze... de atâtea şi atâtea umbre negre care îmi învăluiau inima, zâmbetul şi lumina din ochi... eu, când le-am aruncat şi am ales să privesc spre soare, să-i fac cu ochiul şi să-i spun...”Hai, facă-se voia Ta!”. Pentru că, chiar dacă părea să mă ducă spre prăpastie, de-abia atunci începeam cu adevărat să urc. Însă era nevoie de un leap of faith! De un salt peste întunericul minţii mele temătoare. Şi apoi de paşi mici, mici, mici în care să Îl las să mă ţină de mână. Paşi mici, mici, mici şi o rugă mică, mică, mică...
Pâinea noastră
Cea spre fiinţă
Dă-ne-o nouă
Astăzi
Astăzi
Astăzi
Însă, pâinea asta, când ţi-o dă El şi e plină de iubire, linişte, pace, har, nădejde, credinţă, Bucurie... da, mai ales Bucurie... şi de-ar fi o biată firimitură care ţi-a fost dăruită, te umple şi te fericeşte cum n-ar putea s-o facă 300 de stele Michelin, lipsite de ingredientele de mai sus... Doamne-ajută să învăţăm să o cerem şi să ştim cum să o primim!
Sus să avem inimile! Sus, către Domnul... nu jos, către tot ce trece... lăsându-ne şi mai înfometaţi!
"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*