Trăim vremuri în care individul trebuie să mănânce sănătos, să doarmă bine, să facă sport, să aibă grijă de el și mai ales să aibă mare grijă să fie fericit! Well, pare că toată iconografia asta nu lasă spațiu pentru greșeală, eroare, eșec.
În această ecuație a individului veșnic tânăr și împlinit eșecul devine sinonim cu devalorizarea de sine; se insinuează, puțin pervers, ideea că nu ai avut suficient grijă de tine, că nu ai făcut alegerile corecte. Well, eroare, greșit, nimic mai neadevărat!
Alegerile nu sunt bune sau rele, sunt doar măsura putinței noastre la un anumit moment existențial. Este dincolo de bine sau rău. Mintea umană s-a structurat pe acest binom, s-a cablat cum spunea un mare antropolog, în acestă alternanță: zi - noapte, viață – moarte, bun – rău. Așadar, omul zilelor noastre ar putea concluziona eronat că fericirea este bine iar eșecul este rău. Eu aș spune că fericirea ne dă plăcere iar eșecul taman opusul, neplăcerea. Refuzăm neplăcerea precum mâțele apa și până la un punct este sănătos pentru conservare dar în exces creează dificultăți majore. Știți copilul poate refuza neplăcerea de a merge la somn sau masă dar când se dă cu fundul de pământ, într-o criză majoră, atunci consumă energie vitală și autoinflează neplăcerea la cote paroxistice... nu râdeți și adulții fac asta, fără să vrea și fără să-și dea seama. În general, refuzul paroxistic al neplăcerii sau a eșecului ascund alte cauze, mult mai vechi și mai adânci decât aparenta circumstanță, dar asta este o altă discuție.
Să enumerăm câteva „eșecuri”:
Cuplu eșuat
Aici lucrurile sunt tragice și catastrofice, mai ales în primele momente. Unul pleacă altul plânge, și unul și celălalt trăiesc diferite sentimente de vinovăție, respingere și abandon, etc. Adevărul este că eșecul de astăzi, dincolo de junghiurile pricinuite, deschide și o poartă spre noi reamenajări, înțelegeri, aspirații. Le dă șansa, fiecăruia, să redefinească ce vor, cine sunt, ce sens are existența lor și tot așa. Fără eșecul respectiv nu ar exista întrebări de genul: Oare de ce aleg mereu astfel de parteneri? De ce mă simt atât de tradat/tradată? De ce mă separ atât de greu? Oare ce anume repet? Vedeți? Întrebările nu sunt pentru celălalt, ci pentru noi înșine. Tot așa și răspunsurile. Să nu uităm că hohotul de râs de astăzi nu era posibil fără eșecul zilei de ieri și cumva, paradoxal, mai că-ți vine a spune mulțumesc! Este greu să fii înțelept și furios simultan, cred că-i imposibil, dar poți cu siguranță, pas cu pas, să înveți cum să rabzi durerea, cum să-i cauți sursele în pliurile inimii, acolo unde nu te-ai mai uitat de atâta vreme... să o mângâi încet pe creștet și să-i spui... „Lasă, că te faci tu mică!”
Părinții, greșelile și vinovăția
Un autor minunat, Berry T. Brazelton, spunea că e tare păcat că părinții nu știu că învățarea se produce doar în momentele de criză, doar în erorile de parenting și nu în momentele în care am ghicit nevoile copilului.
Să nu înțelegi, nevoia copilului nu este o crimă, nu înseamnă că nu sunteți părinți buni și nici că ați traumatizat pe viață pruncul. Un moment eșuat ne învață pe noi și pe ei deopotrivă că nu suntem identici, că pentru a relaționa trebuie să învățăm alteritatea, diferențele, că a iubi sau a fi iubit, la orice vârstă, nu înseamnă să ghicești nevoile sau intențiile celuilalt. E mai ușor în cuvinte.
Dacă părinții nu s-ar lăsa copleșiți de sentimente difuze de vinovăție, neputință, inadecvare, atunci s-ar putea bucura de lucrurile noi pe care le descoperă în copiii lor sau în ei înșiși atunci când ceva a eșuat, cineva a greșit sau nimeni nu a înțeles nimic din ceea ce tocmai s-a întâmplat.
Concluzii
Deși eșecul este neplăcut și dureros, decât să ne consumăm zadarnic în evitarea sau negarea lui, mai bine încercăm să învățăm să-l tolerăm și să așteptăm darurile pe care, mai devreme sau mai târziu, le aduce.
sursa: https://doc.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*