Există oare un lucru mai firesc decât acesta - ca mama şi tatăl să se îngrijească prin rugăciune de copiii lor? Ei le doresc binele, doresc să-i crească aşa cum se cuvine. Doresc să le ofere o educaţie solidă, să le rânduiască bine viaţa, să-i vadă întotdeauna sănătoşi, bucuroşi, plini de virtute şi de cinste. Insă nu totul atârnă de buna lor dorinţă. Copiii pot să apuce pe o cale greşită, să refuze orice educaţie, să devină desfrânaţi, să cadă şi să se înece în mocirla păcatelor. Părinţii credincioşi simt toate acestea. Ei ştiu că fără Dumnezeu nu pot să-i păzească pe copiii lor, astfel că se roagă cu osârdie pentru ei, străduindu-se să aprindă credinţa în sufletele acestora.
Fericite sunt acele familii în care părinţii sunt credincioşi, iar copiii sunt crescuţi întru credinţă! Acolo părinţii se roagă pentru copiii lor, iar copiii se roagă pentru părinţii lor. Acolo Dumnezeu ţine cârma corăbiei familiei şi o îndreaptă către limanul cel ceresc. Acolo Hristos ajută în boli şi în necazuri. Acolo Sfântul Duh acoperă şi în bucurii, şi în necazurile ce se ivesc.
S-a îmbolnăvit, de pildă, copilul. Medicul îşi împlineşte datoria. Insă primejdia atârnă în continuare deasupra plăpândei făpturi a lui Dumnezeu. Părinţii conştientizează foarte bine acest fapt. Lacrimile mamei şi ale tatălui care plâng înaintea icoanelor ajută nu arareori. Dumnezeu îl întoarce pe copil la viaţă. Recunoştinţa către El e una fără de sfârşit.
**********
In trecut, când părinţii se rugau cu osârdie pentru copiii lor şi îi creşteau în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în evlavie, copiii le răsplăteau cu dragoste şi cu rugăciune pentru ei. Insă, pe măsură ce părinţii au încetat să se mai roage pentru copiii lor şi să-i crească în credinţa creştin-ortodoxă, şi copiii au încetat să-i mai cinstească pe părinţi şi să li se supună!
Există cazuri în care părinţii îi cresc pe copii în credinţă şi în virtute. Sub influenţa străzii însă, a duhului de necredinţă din societate, nu arareori copiii se leapădă de credinţă, încetează să asculte sfaturile cele bune, apucă pe o cale rea şi devin cei mai mari vrăjmaşi ai părinţilor lor. Mamele îşi frâng mâinile, plâng, se roagă, însă copiii îşi bat joc de aceasta şi îşi văd de ale lor. Ce-ar fi de făcut în cazul dat? Oare să se lepede şi maicile de credinţă pentru că nu văd un ajutor cât mai grabnic de la Dumnezeu? Nu! Ele trebuie să continue să se roage, nădăjduind că, mai devreme ori mai târziu, Dumnezeu le va auzi. Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat ani mulţi pentru fiul ei rătăcit, fără să vadă însă vreo izbândă întru aceasta. Atunci, ea s-a adresat episcopului locului, care a mângâiat-o şi în chip prorocesc i-a spus: „Nu se poate ca fiul unor asemenea lacrimi ale mamei să fie lăsat de Dumnezeu să piară!" Şi, într-adevăr, Fericitul Augustin, după o vreme, s-a întors la Hristos şi şi-a afierosit întreaga viaţă Lui, devenind unul dintre marii dascăli ai Bisericii.
Din păcate, rare sunt întâmplările în care copiii se întorc la Dumnezeu încă din timpul vieţii părinţilor, sub influenţa rugăciunilor lor fierbinţi, a lacrimilor amare şi a sfaturilor bune. Cei mai mulţi fii şi cele mai multe fiice, atraşi fiind de satisfacţiile unei vieţi uşuratice, îi dispreţuiesc pe părinţii doborâţi de necazuri şi astfel îi bagă în mormânt.
Există însă cazuri când, după moartea părinţilor, unii copii se pocăiesc şi-şi îndreaptă viaţa. Părinţii se duc din această viaţă cu ochii deschişi... Greaua pierdere cu-tremură însă inimile tinere care îşi amintesc de dragostea părintească, de jertfelnicie şi de virtute. Sămânţa bună, semănată odinioară în sufletele copiilor, încolţeşte abia acum şi dă rodul cel bun. „Mult prea târziu!" - vor spune unii. Nu! Niciodată nu e prea târziu, câtă vreme omul se pocăieşte! Târzie este pocăinţa după moartea celui vinovat. „însă părinţii nu pot să se bucure de pocăinţa copiilor lor!" Aceasta nu-i adevărat - vom răspunde -, căci se spune că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (v. Lc. 15, 17). Prin „cer" se înţeleg nu doar îngerii lui Dumnezeu, ci şi oamenii drepţi, care s-au dus dincolo, printre care pot să se afle şi părinţii credincioşi, chinuiţi, care au trăit atâtea amaruri şi necazuri din partea copiilor lor neascultători, care le-au răspuns lor cu rău la bine. Oare o asemenea dragoste neinteresată nu va primi ca răsplată împărăţia cerurilor?! Părinţii plecaţi la cer, după moartea lor, sunt vii la Dumnezeu şi se bucură nesfârşit, chiar dacă îndreptarea copiilor lor e una târzie.
Un mare scriitor, care în tinereţea sa a fost necredincios, a pierdut-o pe iubita lui mamă. Vestea morţii l-a aflat departe de ea. Când a citit ultima ei scrisoare, în care mama îl sfătuia să se întoarcă la Dumnezeu, a fost cutremurat de acest glas, venit parcă de dincolo de mormânt... „Am plâns... şi am crezut!" - scrie el. Din acea clipă, şi-a afierosit marele dar al scrisului spre slava credinţei în Dumnezeu:
In vremurile noastre atât de confuze se întâlneşte şi un alt fenomen - copiii cred în Hristos şi îmbrăţişează poruncile Lui, suferă din pricina necredinţei părinţilor lor, îi învaţă cele ale credinţei şi se roagă cu osârdie pentru întoarcerea lor la Dumnezeu. Şi cât de mare este bucuria în familia în care copiii îi răsplătesc pentru faptul că i-au născut trupeşte - prin aceea că ei folosesc la naşterea lor duhovnicească!
Arhim. Serafim Alexiev
Darurile rugaciunii de la ostenelile trecatoare la roadele cele vesnice, Editura Sophia
Fericite sunt acele familii în care părinţii sunt credincioşi, iar copiii sunt crescuţi întru credinţă! Acolo părinţii se roagă pentru copiii lor, iar copiii se roagă pentru părinţii lor. Acolo Dumnezeu ţine cârma corăbiei familiei şi o îndreaptă către limanul cel ceresc. Acolo Hristos ajută în boli şi în necazuri. Acolo Sfântul Duh acoperă şi în bucurii, şi în necazurile ce se ivesc.
S-a îmbolnăvit, de pildă, copilul. Medicul îşi împlineşte datoria. Insă primejdia atârnă în continuare deasupra plăpândei făpturi a lui Dumnezeu. Părinţii conştientizează foarte bine acest fapt. Lacrimile mamei şi ale tatălui care plâng înaintea icoanelor ajută nu arareori. Dumnezeu îl întoarce pe copil la viaţă. Recunoştinţa către El e una fără de sfârşit.
**********
In trecut, când părinţii se rugau cu osârdie pentru copiii lor şi îi creşteau în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în evlavie, copiii le răsplăteau cu dragoste şi cu rugăciune pentru ei. Insă, pe măsură ce părinţii au încetat să se mai roage pentru copiii lor şi să-i crească în credinţa creştin-ortodoxă, şi copiii au încetat să-i mai cinstească pe părinţi şi să li se supună!
Există cazuri în care părinţii îi cresc pe copii în credinţă şi în virtute. Sub influenţa străzii însă, a duhului de necredinţă din societate, nu arareori copiii se leapădă de credinţă, încetează să asculte sfaturile cele bune, apucă pe o cale rea şi devin cei mai mari vrăjmaşi ai părinţilor lor. Mamele îşi frâng mâinile, plâng, se roagă, însă copiii îşi bat joc de aceasta şi îşi văd de ale lor. Ce-ar fi de făcut în cazul dat? Oare să se lepede şi maicile de credinţă pentru că nu văd un ajutor cât mai grabnic de la Dumnezeu? Nu! Ele trebuie să continue să se roage, nădăjduind că, mai devreme ori mai târziu, Dumnezeu le va auzi. Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat ani mulţi pentru fiul ei rătăcit, fără să vadă însă vreo izbândă întru aceasta. Atunci, ea s-a adresat episcopului locului, care a mângâiat-o şi în chip prorocesc i-a spus: „Nu se poate ca fiul unor asemenea lacrimi ale mamei să fie lăsat de Dumnezeu să piară!" Şi, într-adevăr, Fericitul Augustin, după o vreme, s-a întors la Hristos şi şi-a afierosit întreaga viaţă Lui, devenind unul dintre marii dascăli ai Bisericii.
Din păcate, rare sunt întâmplările în care copiii se întorc la Dumnezeu încă din timpul vieţii părinţilor, sub influenţa rugăciunilor lor fierbinţi, a lacrimilor amare şi a sfaturilor bune. Cei mai mulţi fii şi cele mai multe fiice, atraşi fiind de satisfacţiile unei vieţi uşuratice, îi dispreţuiesc pe părinţii doborâţi de necazuri şi astfel îi bagă în mormânt.
Există însă cazuri când, după moartea părinţilor, unii copii se pocăiesc şi-şi îndreaptă viaţa. Părinţii se duc din această viaţă cu ochii deschişi... Greaua pierdere cu-tremură însă inimile tinere care îşi amintesc de dragostea părintească, de jertfelnicie şi de virtute. Sămânţa bună, semănată odinioară în sufletele copiilor, încolţeşte abia acum şi dă rodul cel bun. „Mult prea târziu!" - vor spune unii. Nu! Niciodată nu e prea târziu, câtă vreme omul se pocăieşte! Târzie este pocăinţa după moartea celui vinovat. „însă părinţii nu pot să se bucure de pocăinţa copiilor lor!" Aceasta nu-i adevărat - vom răspunde -, căci se spune că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (v. Lc. 15, 17). Prin „cer" se înţeleg nu doar îngerii lui Dumnezeu, ci şi oamenii drepţi, care s-au dus dincolo, printre care pot să se afle şi părinţii credincioşi, chinuiţi, care au trăit atâtea amaruri şi necazuri din partea copiilor lor neascultători, care le-au răspuns lor cu rău la bine. Oare o asemenea dragoste neinteresată nu va primi ca răsplată împărăţia cerurilor?! Părinţii plecaţi la cer, după moartea lor, sunt vii la Dumnezeu şi se bucură nesfârşit, chiar dacă îndreptarea copiilor lor e una târzie.
Un mare scriitor, care în tinereţea sa a fost necredincios, a pierdut-o pe iubita lui mamă. Vestea morţii l-a aflat departe de ea. Când a citit ultima ei scrisoare, în care mama îl sfătuia să se întoarcă la Dumnezeu, a fost cutremurat de acest glas, venit parcă de dincolo de mormânt... „Am plâns... şi am crezut!" - scrie el. Din acea clipă, şi-a afierosit marele dar al scrisului spre slava credinţei în Dumnezeu:
In vremurile noastre atât de confuze se întâlneşte şi un alt fenomen - copiii cred în Hristos şi îmbrăţişează poruncile Lui, suferă din pricina necredinţei părinţilor lor, îi învaţă cele ale credinţei şi se roagă cu osârdie pentru întoarcerea lor la Dumnezeu. Şi cât de mare este bucuria în familia în care copiii îi răsplătesc pentru faptul că i-au născut trupeşte - prin aceea că ei folosesc la naşterea lor duhovnicească!
Arhim. Serafim Alexiev
Darurile rugaciunii de la ostenelile trecatoare la roadele cele vesnice, Editura Sophia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*