Tuturor ne este teamă de eșecuri în viață. Poate de multe ori nu îndrăznim să ne luăm inima în dinți și să încercăm ceva nou din cauza gândurilor negative pe care mintea noastră le produce. Uneori, ne gândim prea mult la ce am făcut prost în trecut și parcă nu mai avem curajul să încercăm. Parcă simțim inima cum bate în piept de fiecare dată când ne aflăm față în față cu o decizie importantă. Parcă nu am vrea să eșuăm din nou, dar nici să pierdem oportunitatea.
Nimeni nu vrea să cadă. Căderea nu este plăcută. Să fii jos, la pământ, și toți să te privească, unii cu milă, alții cu superioritate și îngâmfare, nu este un sentiment plăcut. Căderile ne umilesc. Ne iau din strălucire. Ne fură din poleială. Și prin urmare facem tot ce putem ca să nu ne mai aflăm pe marginea prăpastiei. Să rămânem în picioare. Să fim niște învingători. Să ne aflăm deasupra tuturor. Să fim noi cei care privim la alții cum se zbat să se ridice și să-și reia mersul.
Căderile ne amintesc de eșec. De vise neîmplinite. De eforturi și sacrificii inutile. De ambiție și perseverență care nu au condus nicăieri. De drumuri înfundate. De uși închise. De cum ne simțeam atunci când eram la pământ. De teamă. De privirile celor din jur. De compătimire. De prieteni falși și singurătate. De mândrie. De ceea ce spun vecinii sau cunoștințele dacă nu vei reuși. De pași pe loc. De o viață formată doar din încercări, fără reușite.
Și într-un fel poate fi adevărat. Putem avea mai multe eșecuri decât realizări. Putem stagna, putem rămâne la pământ, putem să nu ne asumăm riscuri, putem să trăim în comoditate.
Întrebarea este dacă merită? Merită banalitatea unei vieți trăită după principiul „turmei”? Merită să nu avem propriul nostru drum în viață? Merită să fim simpli spectatori ai vieții noastre? Merită să nu cunoaștem adevărata bucurie a unei vieți împlinite și fericite? Merită să nu simțim succesul și propria noastră valoare? Merită să nu avem parte de vise împlinite?
Nu merită. Oricât de mult ne-ar durea eșecul. Oricâte lacrimi am vărsa din cauza căderilor. Oricât de slabi ne-am simți pe moment. Nu merită.
Dumnezeu Nu ne-a creat cu scopul de a face umbră pământului. Nu ne-a creat să ieșim la numărătoare. Nu ne-a creat să fim simpli roboței. Nu ne-a creat fără să aibă un plan cu noi, un scop pe care nu-l vedem, dar care există. Dumnezeu nu ne-a creat să fim legume. Asta trebuie să înțelegem. Faptul că ori de câte ori am cădea este de datoria noastră să ne ridicăm. Să încercăm. Cădem de 7 ori, ne ridicăm de tot atâtea ori. Lamentările nu ne ajută la nimic. Rugăciunile da. Plângerile nu ne sunt de nici un folos. Credința ne este.
Întotdeauna există ceva de învățat din eșecuri. Din căderi. Întotdeauna. Nu trebuie să ne fie teamă să cădem. Căderile fac parte din viață. Ele sunt cele care ne fortifică. Ne arată că suntem mai puternici și mai rezistenți decât avem impresia. Ne arată că Dumnezeu are un plan diferit de al nostru. Ne arată că trebuie să ne schimbăm, că trebuie să încercăm ceva diferit, că avem nevoie să găsim propriul nostru drum, neumblat și necunoscut altora.
Avem vise. Avem dorințe și așteptări. Avem gânduri îndrăznețe. Căderile nu pot lua aceste trăiri și emoții de la noi. Eșecurile nu ne pot fura speranța, încrederea și credința în ceva mai bun, în Dumnezeu. Cădem și ne ridicăm. Cădem și învățăm. Cădem și încercăm. Cădem și reușim.
Să nu vă îndoiți de asta. Veți reuși! Dar depinde de voi când și cum. Depinde de voi în ce fel. Depinde de voi să vă ridicați de fiecare dată când sunteți puși la pământ. Căderile durează o clipă, succesul o viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*