Speranța în sfârșitul lumii și-o pun cei cărora le este frică să o înceapă. Așa că speră că universul le va face o favoare și nu-i va mai obliga, ca și până acum, la o pseudo-viață. Pentru ei este o veste bună și una proastă. Vestea bună e că sfârșitul nu trebuie să vină, este deja. Vestea proastă e că ceea ce este, din moment ce nu a avut parte de un început veridic, nu are cum să se sfârșească.
Lumea e sfârșită prin neîncepere, prin ne-lume. ,,Multă lume, puțini oameni…” Ăsta e adevăratul sfârșit. Din ce în ce mai multă lume, din ce în ce mai puțini oameni… Acum, nu mai putem spera la nimic colectiv. Sfârșitul, ca și salvarea, sunt individuale. Lume nu există, există doar indivizi, ce își petrec existența în microcosmosuri bazate pe relații de sânge, de prietenie strânsă, de interes sau de ipocrizie interesată. ,,Lumea” e un concept ce nu mai are corespondent în planul realului, e o abstracțiune. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Fiecare e nimeni pentru fiecare. De ce alt sfârșit mai avem nevoie?
De fiecare dată când ne izbim de ziduri reci, în loc de punți și de cărări deschise în societate, lumea ia sfârșit. De fiecare dată când încercăm a deschide porți umane cu cheile binelui, ale moralitații, ale sufletului, de fiecare dată când constatăm că nicio astfel de cheie nu se potrivește în yală, se petrece un cataclism. Lumea e ferecată, în negura socială, cu lacăte ruginite și cu lanțuri grele. Lumea e dinamitată intrinsec de imoralitate, de nepăsare, de interese meschine, e ruptă de conflicte fățișe sau mocnite, e sfârșită dincolo de orice posibilitate de salvare.
Sfârșitul la care speră mulți este salvarea, e singura speranță într-o ,,lume” ostilă și sufocantă. Căutăm sfârșitul în exterior, când nimeni și nimic nu ne poate de fapt sfârși agonia unei lumi neîncepute.
Sfârșitul poate veni oricând doar printr-un nou început. Așa că, ieșiți la lumină din buncărele luminii artificiale în care v-ați izolat autistic, în care v-ați făcut provizii suficiente pentru a vă ajunge o viață. O viață netrăită și de netrăit. Ieșiți din voi și deveniți lume. O lume care merită și un sfîrșit, și un început real.
Sfârșitul lumii e atunci când îl cunoaștem doar pe ,,eu” în detrimentul lumii – o lume latentă ce ar vrea să se nască prin ,,noi”.
Articol scris de Florin Moldovan
Lumea e sfârșită prin neîncepere, prin ne-lume. ,,Multă lume, puțini oameni…” Ăsta e adevăratul sfârșit. Din ce în ce mai multă lume, din ce în ce mai puțini oameni… Acum, nu mai putem spera la nimic colectiv. Sfârșitul, ca și salvarea, sunt individuale. Lume nu există, există doar indivizi, ce își petrec existența în microcosmosuri bazate pe relații de sânge, de prietenie strânsă, de interes sau de ipocrizie interesată. ,,Lumea” e un concept ce nu mai are corespondent în planul realului, e o abstracțiune. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Fiecare e nimeni pentru fiecare. De ce alt sfârșit mai avem nevoie?
De fiecare dată când ne izbim de ziduri reci, în loc de punți și de cărări deschise în societate, lumea ia sfârșit. De fiecare dată când încercăm a deschide porți umane cu cheile binelui, ale moralitații, ale sufletului, de fiecare dată când constatăm că nicio astfel de cheie nu se potrivește în yală, se petrece un cataclism. Lumea e ferecată, în negura socială, cu lacăte ruginite și cu lanțuri grele. Lumea e dinamitată intrinsec de imoralitate, de nepăsare, de interese meschine, e ruptă de conflicte fățișe sau mocnite, e sfârșită dincolo de orice posibilitate de salvare.
Sfârșitul la care speră mulți este salvarea, e singura speranță într-o ,,lume” ostilă și sufocantă. Căutăm sfârșitul în exterior, când nimeni și nimic nu ne poate de fapt sfârși agonia unei lumi neîncepute.
Sfârșitul poate veni oricând doar printr-un nou început. Așa că, ieșiți la lumină din buncărele luminii artificiale în care v-ați izolat autistic, în care v-ați făcut provizii suficiente pentru a vă ajunge o viață. O viață netrăită și de netrăit. Ieșiți din voi și deveniți lume. O lume care merită și un sfîrșit, și un început real.
Sfârșitul lumii e atunci când îl cunoaștem doar pe ,,eu” în detrimentul lumii – o lume latentă ce ar vrea să se nască prin ,,noi”.
Articol scris de Florin Moldovan
sursa: http://voceaclujului.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*