joi, 12 ianuarie 2017

Scara proștilor și a deștepților


Ce-mi place mie cel mai mult la scara asta e că drum mai viu decât ea n-am întâlnit. Când n-o aleargă de sus în jos și de jos în sus, cu picioarele, oamenii o aleargă cu mințile și cu sufletele. Și tot așa, în iureș, de la un capăt la altul, ba, uneori, și bătătorind de-a latul câte o treaptă, gata-gata să cadă peste balustradă. Pentru că are balustradă. Dacă n-ar fi avut, eram toți un rai grămadă.

Cel mai amuzant însă e că toți umblătorii pe scara asta fremătândă se cred deștepți. Fiecare-l vede prost pe celălalt, se pocnește cu palma peste frunte, de uimire că participantul la trafic e un tâmpit. Numai când se mai opresc din alergătură, din când în când, cât să-și tragă sufletele, oamenii, peste umăr, depărtându-se de treapta care le-a-nfierbântat mintea într-un moment, văd că nici ei înșiși n-au făcut tocmai ce trebuia. Unii, adică ăia vii. Ăia care-și recunosc greșelilie, fie că-nvață ceva, fie că nu, din ele. Ceilalți, morții cu aparență vie, fac stază. Ei nu greșesc niciodată, ei știu cel mai bine, ei sunt cei mai deștepți. Perfect de acord cu ei, dar de ce, dacă le știu așa de bine pe toate, sunt așa nefericiți și atât de singuri, în ceriul lor îndepărtat și rece?

În suișurile și coborâșurile lor de-a dreptul omenești, defel spectaculoase, proștii și deștepții se oglindesc unii-ntr-alții. Și când o știu, și când habar n-o au. Și se influențează continuu unii pe alții. Se-nfurie, devin agresivi, se-nduioșează, se fac păsători, râd, plâng, trăiesc. Dar nu prea-și dau seama că trăiesc fiindcă au treabă cu urcatul și coborâtul și sunt cocoșați de greutatea răspunderii perpetue de a-i eticheta pe ceilalți. Pentru că, nu-i așa?, gândești, deci etichetezi. Cum să știi tu cine ești, ce vrei, ce nu vrei, ce e bine, ce e rău, ce-i neutru, inutil, frumos, urât, așa și-așa, dacă nu lipești în fruntea ăluia de lângă tine o etichetă stabilizatoare? Aia-ți dă direcția, te-ajută să ții bine drumul, să menții ritmul aiuritor și păgubos, te ferește de căzătura care, Doamne, ferește!, te-ar putea zdruncina atât de tare încât să te vezi mai bine. La ce bun să te vezi pe tine? Rostul tău e să stai cu ochiu’ şi timpanu’ pe ălălalt, că el e sursa neplăcerilor, a nemulţumirilor, a răului. Tu eşti bun, veşnic bun.

Ce-i ciudat și paradoxal la scara asta atât de dinamică e tocmai stagnarea oamenilor care aleargă încontinuu pe ea. Împietrirea. Toată lumea fuge cu o convingere cât o stâncă în spate, ca bietul Sisisf odinioară, Dumnezeu să-l odihnească, mai mare nevoie de odihnă veșnică decât el nu știu să aibă cineva. Fiecare cară o piatră pe umeri și, deși-i simte greutatea, simte cum îl dă-napoi, continuă s-alerge, ținându-se disperat de ea. Făcându-și loc în lume cu pietroiul, iar apoi mirându-se că lumea e dezamăgitoare, lumea e contondentă, e rea. Că lumea doare. Trecem unii pe lângă alții, în graba noastră de piatră, și rămânem, cumva, mereu „pe lângă“.

de Ana Barton

sursa: http://www.anabarton.ro/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...