De ce nu trebuie să căutăm obsesiv fericirea

Uneori îmi imaginez capitala mondială a tristeții ca avându-și sediul în inima mea, alteori îmi închipui că am escaladat everestul fericirii, situându-mă pe acoperişul cel mai înalt al lumii, aproape de cer, dar viața, în placiditatea ei zilnică, nu are, decât rareori, amprenta celor două extreme, având, dimpotrivă, aparențele perceptibile și miresmele neînvinse ale banalității. Nimic nu îmi pare mai înduioșător decât bucuria de a a ști că dincolo de zbaterea fiecărei zile stăruie un murmur permanent al iubirii câtorva oameni, grație cărora supraviețuieşte în mine partea cea mai senină a vieții.

Am învățat să nu mai caut în mod obsesiv fericirea, văzând că, de cele mai multe ori, căutând-o cu disperare, am ratat sublimul atâtor clipe crucificate pentru totdeauna pe axa ireversibilă a timpului. Acum fac elogiul simplității și mă bucur de experiența aproape zilnică a raiului strecurat în fragilitatea anodină a clipelor de liniște și de soare. În fond, mă și întreb dacă nu cumva testăm compatibilitatea cu raiul nostru îndepărtat, dovedindu-ne apți a-i adulmeca miresmele în mundaneitatea activităților nespectaculoase ale fiecărei zile. Fără curajul de a ne asuma simplitatea, redevenind oameni obişnuiți se prea poate să atingem nemulțumirea în forma ei abosolută, având senzația de insațietate în raport cu toate activitățile pe care ni le dorim spectaculoase.

 

Iubesc simplitatea pentru că efectul colateral al ei este liniștea. Iubesc simplitatea pentru că doar în mijlocul ei mă pot adânci, ca un submarim, în apele netulburate ale bucuriei de a fi. Pentru sporul de concretețe, pentru surâsul cald al zilelor lipsite de griji, pentru tihna de a face recurs la cele mai minunate imagini ale copilăriei și pentru multe alte stări inaccesibile cuvintelor – iubesc simplitatea.

În anemia ei aparentă și în subteranele simplității ni se revelează profund seninătatea propriului chip. Este o mare virtute să îți măsori inadecvările, să îți cântărești mediocritatea și excelența, păstrându-ţi surâsul binevoitor. Atunci când faci inventarul destinului tău este bine să ai mereu în vedere că nu doar reușitele contează, ci și felul în care ți-ai asumat neîmplinirile. Aportul de seninătate pe care îl aducem în viața celorlalți, sprijinindu-i, fiindu-le un reazem de normalitate, este o altă măsură a unei vieți împlinite.

Mă bucur că prin intermediul oamenilor buni și inteligenți pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc a intrat în orizontul meu de viață forma sublimă a iubirii lui Dumnezeu. Afecțiunea majestății divine ni se arată și prin chipul nemijlocit al oamenilor exemplari care, prin simpla lor apariție, conferă destinului nostru o traiectorie demnă.

Ar fi un exercițiu terepeutic să ne obișnuim ca, în economia fiecărei zile, să facem, preț de câteva clipe, inventarul succinct al binecuvântărilor din viața noastră. Numesc binecuvântare tot ceea ce ne sporește ființa, făcând-o vrednică de iubirea prietenilor noștri şi a lui Dumnezeu.

Știu că nu putem livra surâsuri pe bandă rulantă, trăind cvasi-permanent extazul, mulțumind pe toată lumea prin modul nostru de a fi. Nu ni se cere să fim în permanență zen, dar nu cred că avem voie, în momentele noastre de răutate, să stricăm cu rea credință, echilibrul altor vieți. Ni se cere, mutual, să nu lăsăm, prin ceea ce facem, să intre răul în lume. Neîncrederea, suspiciunile, amarul și cinismul revărsate în viața altora nu pot fi niciodată însemnul bunătății. Nu cunosc o altă formă de superioritate, o altă virtute mai înaltă în scala virtuților omenești, decât bunătatea. Inteligența, așa credeam la 20 de ani, este cea mai mare calitate a omului. Acum nu mă îndoiesc nicio clipă că cea mai înaltă calitate este, pentru totdeauna, bunătatea. Omul înțelept renunță la postura eternului învingător, preferând cordialitatea și liniștea sufletească mai presus de orice.

 

de Cosmin Neidoni

catchy.ro

Scrisoare pentru o domnișoară.

 

Fată dragă,

îți scriu aceste rânduri pentru că mă simt aproape de tine, pentru că ne despart puțini ani sau luni. Să nu te superi pe cuvintele mele, sunt mici secrete prin care sper să înțelegi care este adevăratul rost al vieții. Nu este vina ta, de vină este societatea care nu ne acceptă așa cum suntem. De vină sunt mentalitățile celorlalți, atracția față de frumos și lux. Acel lux care nu l-am avut vreodată și care astăzi ni se pare mai accesibil. Acele mofturi care păreau imposibile ne-au transformat în niște oameni superficiali. Astăzi ne bucurăm pentru o mașină nouă și scumpă, pentru o haină de firmă, pentru un suc servit la o terasă la modă. Astăzi ne dorim ce au ceilalți dar mai ales căutăm lucruri cu care îi putem da pe spate.

Amintește-ți că degeaba ai haine dacă nu primești respect, dacă ceea ce spui nu are valoare. Amintește-ți că femeile adevărate și-au clădit cariera prin sacrificii și răbdare. Să nu te lași cumpărată, să nu crezi că banii aduc fericirea. Fii independentă. Câștigă fericirea prin sacrificiul tău, nu permite nimănui să îți rănească sufletul. Învață să ai grijă de cei care sunt importanți în viața ta, nu căuta prietenii de la care nu ai ce învăța și mai ales amintește-ți că nu trebuie să rămâi într-un loc în care te simți în plus doar pentru a face parte dintr-un grup. Fii independentă, repetă această frază în fiecare zi. Citește cât mai mult, visează, luptă pentru ceea ce-ți dorești dar aceste vise depind de tine, doar de tine. Cadourile le vei arunca într-un colț, contează ceea ce primești prin munca ta. Nu uita că viața este trecătoare, că avem doar o șansă și deseori această carte o jucăm fără să gândim, dar mai ales fără să ne bucurăm de joc! Amintește-ți că un suflet bun înseamnă un chip frumos, ochi sinceri și zâmbet dulce! Amintește-ți că ești o floare ce merită mângâiere, necesită dragoste pentru a crește. Nu uita că iubirea înseamnă respect și susținere, stat de vorbă și sărutări. Nu accepta jignirile și loviturile nimănui. Pleacă. Să nu privești în urmă. De asta zic să nu depinzi de nimeni: dacă trebuie să pleci, să pleci pe picioarele tale.

 

Fii independentă, sufletul unei femei nu poate fi închis, îi trebuie libertate.

 

de Maria Cristiana Tudose

sursa: https://www.eusuntfemeie.com/ro/

Învaţă să fii puternic!

Nu da bir cu fugiţii la mămica, atunci când te încearcă viaţa. Femeia de lângă tine va fi dezgustată de asta. Dacă vei proceda aşa, în ochii ei nu vei fi bărbat, indiferent câţi bani este dispusă mama ta să îţi ofere. În inima femeii de lângă tine va creşte doar nevoia de a cheltui cât mai mult, deoarece banii, oricum, nu sunt câştigaţi de tine.

O femeie adevărată şi iubitoare vrea să fie călăuzită de ţelul tău, nu de cicatricile din trecutul tău pe care ea trebuie să le îngrijească. Vrea să simtă că ai depăşit faza primară în care ai nevoie de aplauze şi laude. Vrea să simtă că îţi este indiferent dacă ea te apreciază sau nu. Vrea să simtă că tu eşti puternic, iar scopul tău în viaţă este clar, indiferent dacă ea este sau nu lângă tine.

Chiar în momentul în care ai marcat un succes în ceva, un success formal care te face să te umfli în pene, ea te va testa. Te va lovi exact unde eşti cel mai slab: în orgoliul tău masculin. Va încerca să-ţi minimalizeze succesul, dar nu pentru a te înjosi, ci pentru a te face să devii mai puternic. Va trebui să rămâi plin de forţă şi iubire şi în această situaţie. De câte ori aştepţi acordul ei, îţi dovedeşti dependenţa de o părere exterioară, şi ea va începe să se îndoiască de tine. Îţi dovedeşti dependenţa de nevoia de căldură şi mângâiere.

Femeia trebuie să simtă că nu ai nevoie de semnătura ei pentru a lua o decizie, pentru a fi puternic. Numai aşa se va relaxa în iubirea pe care ţi-o poartă. Dacă ea nu te-a făcut să te răzgândesti şi să te abaţi de la drumul tău, atunci nimeni nu o va putea face.

Femeia se poate simţi împlinită lângă tine dacă fericirea ta nu depinde de nimeni şi de nimic.

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Cine are cu adevărat ceva de spus?

 

Un politician care a ales calea spre o putere care nu-i va aparţine niciodată? O putere pe care o împrumută doar pentru a profita de bunăvoinţa celor mulţi care au preferat demnitatea în locul trădării?!

O femeie care încearcă să iasă în evidenţă doar prin frumuseţea exterioară, deşi a mai auzit poveşti despre frumuseţe cum că ar fi trecătoare?! Însă ea se încăpăţânează şi crede că este specială, iar timpul nu o va răni. Dar timpul este extrem de atent cu toată lumea. Mai ales cu frumuseţea unei femei…!

Un bărbat care se zbate pentru a-şi menţine echilibrul în această lume în care eşti judecat după eticheta lipită pe tine fără pic de remuşcare de către cei din jur? Atâția oameni cărora le este frică să privească esenţa lucrurilor…

Un copil care este atât de fascinat de jucăriile lui, încât nu are timp să se gândească vreodată cât de repede-i va trece copilăria?! Când îşi va pune această întrebare nu-l vor mai interesa de mult jucăriile, căci va începe să-şi caute şi el propria etichetă.

Un om sărman care deşi a muncit o viaţă, nu a putut să agonisească mai mult decât o casă mică pentru care nu are niciodată bani suficienţi să-i încălzească pereţii?! Cu toate că a respectat orice normă. A fost corect în faţa legilor Cerului şi ale Pământului. Probabil ar fi trebuit să facă politică…

Un om bolnav care ştie că mai are câteva luni de trăit, şi nu-şi dă seama cum să-şi împartă mai bine timpul între cei pe care-i iubeşte şi între solitudinea de care are atâta nevoie pentru a înţelege care i-a fost scopul pe Pământ?! El se gândeşte cât de norocoşi sunt toţi ceilalţi căci mai au atâta viaţă înainte… Ceilalţi nu se gândesc o clipă ce fericiţi ar trebui să fie. Şi aleargă în zadar după aceleaşi etichete…!

Tu, care te încăpăţânezi să nu-ţi cauţi drumul pe care-l ai de parcurs pentru a ajunge să vezi ce minuni se regăsesc în tine? Şi renunţi la toate astea atât de uşor când cineva-ţi promite bunăstare! Una care nu mai vine, căci promisiunea este inventată de către cei care au ales trădarea în locul demnităţii…

Eu, care mă îndoiesc uneori de oameni şi de puterea lor de a deveni mai buni, căci văd în jur atâtea lacrimi?!

Cine crezi că are cu adevărat ceva de spus?

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Cuplurile cu adevărat fericite nu trebuie să dovedească nimic pe Facebook

 

Pentru unele persoane un status de pe Facebook poate avea o semnificaţie mai mare decât ceea ce se întâmplă în lumea reală. Evaluăm viaţa cuiva bazându-ne pe fotografiile care apar pe profilul de Facebook. Şi de multe ori ajungem să interpretăm greşit. Potrivit BrightSide, cuplurile cu adevărat fericite nu îşi postează întreaga viaţă pe Facebook.

Când oamenii sunt fericiţi cu relaţia lor, ei trăiesc în prezent, şi nu pentru un like pe Facebook.

Dacă totul merge bine în relaţia lor, ei pur şi simplu nu văd niciun sens pentru a pierde timpul postând online imagini şi statusuri pentru a dovedi altora cât de fericiţi sunt. Asta nu înseamnă că ei nu fac poze sau nu îşi verifică feed-ul de Facebook, însă ce se întâmplă în viaţa lor este doar pentru ei, nu şi pentru oamenii din jur.

Cuplurile care îşi prezintă viaţa în lumea internetului pentru ca toată lumea să vadă nu au nimic de câştigat din asta.

Dezvăluirea lucrurilor personale sau chiar a problemelor personale în social media este probabil cea mai puţin eficientă metodă disponibilă pentru a-ţi rezolva micile neînţelegeri. O neînţelegere se rezolvă întotdeauna în doi, o surpriză făcută doar pentru tine ar trebui să rămână doar pentru tine, o amintire destul de intimă postată doar pentru a strânge câteva zeci de like-uri nu va mai fi la fel de importantă.

Adevărata fericire vine când eşti cu adevărat fericit alături de cineva pe care îl iubeşti.

Nu poţi câştiga nimic dacă postezi cât de fericită eşti pe profilul de Facebook. Bucuria trebuie să vină din a petrece timp împreună, nu din a posta poze împreună.

Nimeni nu trebuie să dovedească nimic nimănui

Persoanele care sunt cu adevărat fericite nu au niciun interes în a-şi împărtăşi iubirea pe Facebook. Ei nu trebuie să dovedească nimănui că au pe cineva în viaţa lor şi că totul merge de minune. Sunt fericiţi şi nici nu le pasă dacă pe profilul lor apare că sunt „Într-o relaţie” sau nu.

Şi… cel mai important lucru:

Cercetătorii au descoperit că cei care nu folosesc social media sunt, în general, mai fericiţi decât cei care o fac pentru că aceştia nu trebuie să se compare în mod constant cu colegii, prietenii sau cunoştinţele lor.

De prea multe ori uităm că tot ce contează sunt vieţile noastre reale, relaţiile noastre, interacţiunea cu oamenii dragi, experienţele noastre şi sentimentele pe care le avem… nu un like pe Facebook.

de Amelia Ciurică

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Suflet Flămând

Am învăţat că gândurile vorbesc între ele când oamenii nu au curajul să înveţe a vorbi despre nefericirile şi deşertăciunile vieţii lor.

Am învăţat că toţi ne naştem cu un singur norişor de praf ascuns între deziluzii; şi sperăm până în ultima secundă să vină cineva să ni-l şteargă. Dar mereu amânăm decizia de a-l forţa să o facă.

Trăim în neguri amăgirea propriilor vieţi scăldate în abisurile unui lac care încă îşi păstrează imensitatea, deşi parcă toţi peştii s-au zbătut între sens şi nonsens pentru a ajunge să cutreiere abisurile cele mai profunde.

Ne întrebăm unii pe alţii de ce nu avem curajul să ne cutreierăm propriile fiinţe pentru a găsi jumătatea de suflet care să şteargă firişorul de praf de pe pantofii inimilor.

Ne e teamă de sufletele noastre, ne e frică de suferinţe şi neajunsuri, de deziluzii şi de deşertăciuni, de parcă nu toate clipele s-ar sparge în secunde hoinare pentru a nu lăsa nici un ciob să îşi reîntregească veşnicia.

Ne e teamă de noi. Prea teamă să nu ne descoperim în faţa altora, din orgolii nemăsurate sau din frica de apropiere; de parcă inimile ne-ar cere vreodată voie să iubească!

Încercăm să mascăm sincerităţile şi să tragem linie acolo unde ne repetăm neîncetat că este capătul de rând. Fără a înţelege că sufletele nu au markere cu care să îşi traseze despărţirile.

Încercăm să zâmbim atunci când inimile îşi strâng lacrimile în buchete de dureri şi afişăm zilnic măştile indiferenţei sau ale fericirii atunci când undeva, în buzunarul singurei realităţi se ascunde iubirea. Dezamăgirea. Sau doar Amăgirea.

De parcă nu ne-am cunoaşte propriile gânduri şi deziluzii, propriile trăiri şi ameninţări.

Şi, da, încercăm atâtea căi de a respinge sentimentele, doar din dorinţa de a convinge că puterea este singura care ne arată cât suntem de demni în faţa vieţii.

Şi, da, ajungem să ne respingem şi gândurile, şi visele, şi speranţele, şi idealurile…

… am învăţat că ceea ce nu pot niciodată să resping este Realitatea! O simt în fiecare cotlon de gând, în fiecare adiere de vânt din suflet, în fiecare rază de soare care îmi zâmbeşte în dimineţile în care îmi calc pe orgolii şi încerc să descifrez mesajele sufletului meu.

Am învăţat că atunci când nu vrei să deschizi uşa inimii, vine cineva şi o sparge fără a te întreba. Şi ajunge să clădească în interior un întreg palat de speranţe.

Fără să vorbească, fără să plângă, fără să ceară, fără să râdă, fără să alerge, fără să îţi dea de ales. Dar mai ales… fără să VREA.

Am învăţat că ajungi să îţi clădeşti nemurirea pe pământul sufletului care asemeni ţie, respinge realitatea şi o condamnă, care strânge la piept dorinţa de a trece prin viaţă cu fruntea sus.

Am învăţat că singurul suflet care te merită este cel care îţi spune că nu vrea să te merite. Că singura inimă care are nevoie de tine este exact cea căreia tu îi spui că nu are nevoie de tine. Că singurele cuvinte care merită spuse sunt chiar cele pe care nu vrei să le spui… din teamă.

Am învăţat că singurul drum care duce către fericire este exact acela pe care tu nu ai curajul să păşeşti. Din teama de a nu suferi, din teama de a nu dezamăgi sau pur şi simplu din teama de teamă.

Am învăţat să accept că în viaţa mea până şi cioburile s-au spart pentru a reîntregi încrederea că eu sunt singura picătură de rouă care poate uda puterea de a crede în realitate.

Am învăţat că prieteniile nu se numesc prietenii! Că aici este vorba despre “schimbarea valorii gramaticale a sufletului”. Că aici substantivele se pot transforma în adverbe. Definitiv.

Adică… prietenia se transformă în Tot atunci când gândurile vorbesc între ele.

Mda, chiar aşa!

Hrană pentru sufletul tău:

Timpul trece oricum, indiferent dacă tu laşi gândurile să vorbească între ele, în locul tău, sau dacă TE înveţi să vorbeşti tu, în locul lor. Şi tăcerea ta ar putea însemna să câştige altul. Iar tu să trăieşti privind la fericirea lui!

 

de Monica Berceanu

sursa: http://www.catchy.ro/

Rătăcit printre cuvinte…!

 

Ne facem promisiuni care stârnesc invidia zeilor, apoi uităm de fapt de ce am încercat să cucerim persoana care ni se părea cândva perfectă…

Ne repezim să ne consumăm în plăceri efemere şi, astfel, ne pierdem puterea de a mai recunoaşte frumuseţea.

Ne alunecă des piciorul de pe calea pe care ne-am jurat că vom merge până la capăt, iar după un timp, văzând că putem trăi şi în mediocritate încetăm să cerem mai mult de la propria fiinţă.

Ne simţim nedreptăţiţi de micul nostru destin căci ne resemnăm destul de repede în spatele uşilor închise. În timp, nici măcar să batem la vreuna din ele nu mai avem curaj.

Lumea din jur ne arată mereu care ne este locul: pe un scaun cât mai mic. Dacă stăm pe unul mai înalt începem să deranjăm incapabilii, mincinoşii, hoţii şi profitorii, căci ei conduc totul! Dacă nu mă credeți, priviti în jur…Aveți curaj?

În toată această nebunie nu este nimic mai pur şi mai plin de sensibilitate decât imaginea unui tânăr cu răsuflarea tăiată care aşteaptă cu un buchet mare de flori în mână să întâlnească pentru prima dată fata care i-a furat inima.

Este prea tânăr ca să înţeleagă de ce ea, care este atât de frumoasă, l-a ales tocmai pe el…!

Ea este prea fragedă să priceapă că relaţiile dintre oameni sunt supuse atâtor schimbări şi atâtor compromisuri încât, dacă ar şti toate acestea, nu ar mai veni deloc la întâlnire.

Ar trebui să-şi dea seama, totuși, că această primă întâlnire este cea mai pură şi cea mai nevinovată dovadă de iubire.

Orice relaţie va mai avea de acum înainte va fi inferioară în sensibilitate și în noblețe cu această primă ținere de mână.

Acum este momentul ca cei doi să-şi facă promisiuni care pot stârni invidia zeilor, însă…acestea vor rămâne doar vorbe care se vor risipi complet atunci când îşi vor da seama că pentru a fi realizate, ei vor trebui să renunţe complet la orgolii…

Însă, acest lucru, este de multe ori cu neputinţă. Chiar şi pentru cei foarte tineri!

Dar să-i lăsăm să-şi dea seama singuri de asta…

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Iubirea este un act al inteligenţei

“Iubirea este un act al inteligenţei. Numai al inteligenţei. Prostul nu poate iubi” – a spus la un moment dat Alexandru Paleologu.

Am văzut citatul ăsta şi mi s-a părut foarte mişto. “Esenţial în viaţă este iubirea” – exact! Ce poate fi altceva esenţial în viaţă?

Da, sunt de acord. Fără iubire… omul este un deşert, este un robot fără direcţie şi fără sens.

Degeaba eşti capabil să faci bani, să conduci firme etc… dacă emoţional eşti nul.

Chiar mă întreba cineva mai deunăzi – “cum e posibil ca oameni capabili, oameni care produc bani şi au statut, să nu poată să-şi manifeste sentimentele”?

Păi este posibil! De ce? Pentru că sunt lucruri diferite!

Ei se antrenează toată viaţa să fie mai buni… să producă bani şi statut. Ei nu se antrenează să producă simţire, mângâiere, complimente, plăcere… ei se antrenează să producă cifre. Chiar şi copiii pentru ei înseamnă tot cifre.

Aceşti oameni sunt nişte cifre în tabele Excel şi cam atât.

Iar dacă în copilărie au fost privaţi de iubirea părinţilor… sunt roboţii perfecţi – reci şi eficienţi!

Da, sunt de acord cu ideea că prostul nu poate iubi. Prostul nu poate iubi pentru simplul fapt că el vede iubirea ca pe o luptă. Ca să nu mai spun că face o confuzie cumplită – crede că îndrăgostirea este iubire!

Prostul luptă pentru că este mânat de orgolii. Nu poate renunţa la ele. Îi place adrenalina orgoliului, îi place extazul scandalului, îi place valul minciunii… pe care îl crestează mândru. El nu înţelege că iubirea este o apă liniştită, o zonă a orgoliilor stinse.

El nu poate concepe asta. El nu poate concepe o viaţă fără luptă – orgoliul fiind cel care-i dictează viaţa – el nu poate concepe iubirea fără luptă şi deci fără orgoliu.

Nu, el trebuie să controleze, să verifice, să suspecteze, să fie întotdeauna vigilent… Pentru el asta înseamnă iubire! Competiţie, bănuială… şi, de ce nu, duşmănie!

Aş, ce prostie!

Păi tocmai asta nu înseamnă iubire, iar oamenii inteligenţi, oamenii care au ajuns la un anumit nivel de dezvoltare personală, au înţeles asta.

Ei sunt oamenii care preţuiesc cu adevărat iubirea, şi-o doresc şi îi construiesc cu migală şi răbdare fundaţia.

Oamenii inteligenţi ştiu că iubirea înseamnă înţelegere, acceptare şi asumare… în doi!

Oamenii inteligenţi ştiu că iubirea este un dans în doi şi acţionează ca atare, în deplină cunoştinţă de cauză.

În timp ce prostul luptă pentru acea “iubire” iluzorie, omul inteligent construieşte acea iubire durabilă.

Şi se bucură de fiecare pas. De fiecare clipă, de fiecare treaptă urcată.

Da, sunt de acord, “iubirea este un act al inteligenţei… numai al inteligenţei”. Ăsta este şi motivul pentru care o accesează atât de puţini oameni.

Oricine se poate îndrăgosti… însă nu oricine poate construi o iubire frumoasă şi durabilă.

 

de Andrei Vulpescu

sursa: http://www.vulpescu.eu/

Fii tu! Cum eşti tu!

La mulți ani dragele mele!

Cât de frumoasă erai azi! Îţi strălucea soarele în ochi. Purtai în păr libertatea de a fi tu însăţi.

Cu fiţele tale.

Cu orgoliile tale nesuferite.

Cu răbufnirile tale de nervi.

Cu imperfecţiunile tale cu tot - cu alea de care eşti de-a dreptul îndrăgostită. (N-am pomenit aşa ceva! cum să-ţi iubeşti aşa imperfecţiunile?) cu alea cu care te lupţi neîncetat....

Cu lacrimile tale neînţelese.

Cu parfumul tău ciudat, greoi, apăsător.

Cu încruntările tale.

Cu ciudăţeniile tale.

Cu geloziile tale pe care nici măcar nu încerci să le ascunzi.

Cu vulcanul ăla din tine, de nestăvilit, care erupe când mă aştept mai puţin. (Şi se retrage imediat - " ah, asta n-a fost nimic...")

Cu egoismul tău- (da' mi place că te lupţi măcar, cât de cât, cu el.)

Cu patimile tale pe care le porţi vitează aşa în cârcă şi le plesneşti când încearcă să te pună jos. Uneori reuşesti. Te ridici repede, pufnind, mormăind, oftând, suduind printre dinţi, elegant, evident. Da' te ridici. Le mai dai una peste cap şi mergi mai departe.

Cu libertatea de a fi tu însăţi atârnată în păr, ca o floare.

Cu soarele în ochi.

Cu bucurie de a fi, cu vrere de a fi mai mult, cu tristeţe pentru tot ce nu ai fost şi nu eşti, transformată în zâmbetul drag, trist şi absent, ce-mi rămâne în gând când îmi pleci.

Cât de frumoasă erai azi! Lângă mine, cu tot ce eşti tu. Unde-ai fost când n-ai fost? Şi... să nu-mi pleci cândva. Stai aici, cu soare, cu fitze, cu nervi, gelozii, cu reproş, cu surâs, trist sau nu, cum vrei tu. Doar să-mi fii. Aşa cum eşti tu. Numai tu. 

Cât de frumoasă eşti! Când eşti tu. Cum eşti tu!

de Sasha Svet - autorul cărtii Floarea din asfalt
sursa: https://www.facebook.com/sasha.svet.96?fref=ts

Nu e nimic întâmplător. Nici oamenii. Nici iubirea. Şi nici dezamăgirile. Fiecare îţi oferă amintiri sau lecţii. Fiecare îţi oferă fericire sau dezamăgiri.

 

În viaţă poţi alege oamenii pe care îi laşi în sufletul tău, dar nu poţi alege dacă să te iubească sau îţi facă rău. Asta vor alege ei sau o vor face pur şi simplu fără să îşi dea seama că te vor răni. Nu poţi alege de cine te îndrăgosteşti şi nici cine se îndrăgosteşte de tine, însă poţi alege să fii un om minunat şi să le faci bine oamenilor din jur. Poţi alege să nu pui la suflet tot ce ţi se întâmplă şi să nu le dai voie oamenilor să te ţină pe loc.

Nu e nimic întâmplător. Nici oamenii. Nici iubirea. Şi nici dezamăgirile. Fiecare îţi oferă amintiri sau lecţii. Fiecare îţi oferă fericire sau dezamăgiri. Fiecare face ce simte că trebuie să facă, de aceea nu ar trebui să aştepţi pe nimeni prea mult… De aceea nu ar trebui să suferi prea mult după cei care nu sunt destul de responsabili cu sufletul tău.

Şi fiecare lecţie învăţată aduce sine momente de fericire pe care nu le-ai fi trăit niciodată dacă nu ai fi învăţat tot ce trebuia să înveţi. Fiecare lecţie te duce mai aproape de acei oameni pe care îi vei putea aprecia la adevărata lor valoare şi care te vor aprecia, la rândul lor, atât cât meriţi să fii apreciată şi iubită.

Nu e nimic întâmplător. Viaţa ne scoate în cale oameni pe care îi iubim, pe unii dintre ei pentru a învăţa ceva, pe alţii pentru a avea un sprijin. Ne oferă lecţii pentru a ne învăţa că am pierdut sau pentru a ne determina să apreciem oamenii frumoşi pe care ni-i scoate în cale şi ni-i ascunde în suflet. Viaţa are metodele ei pentru a ne face să fim oameni frumoşi, responsabili şi iubitori. Trebuie doar să avem încredere că dezamăgirile pe care le trăim şi oamenii care ne rănesc, ne vor conduce într-o zi către acei oameni care vor rămâne.

sursa: http://damadetrefla.com/

Toţi greşim şi suntem ceea ce suntem în urma alegerilor noastre

 

Sunt ani în care pierzi oameni dragi, ani în care oamenii te dezamăgesc sau tu dezamăgeşti şi încerci să te recompui. Sunt ani în care te rătăceşti, dar ceva sau cineva te ajută să-ţi regăseşti echilibrul.

Sunt zile pe care le-ai tăia din calendar şi altele pe care le încercuieşti, pentru că te-au îmbogăţit. În toate e vorba despre viaţa ta, chiar dacă, de cele mai multe ori, în viaţa ta e vorba despre alţii…

Cred că ceea ce încerc să vă spun cu delicateţe e că nimeni nu poate trăi în locul vostru, ceea ce înseamnă că trebuie să aveţi o minunată relaţie cu voi înşivă, bazată pe deplină cunoaştere, pe curajul de a admite ce nu poţi, ce nu ştii, pe strădania de a umple goluri şi, neapărat, de a curăţa mizeriile.

Oamenii pot spune orice despre tine şi de obicei şi multe lucruri care nu sunt adevărate şi nu le-ai făcut. Te pot alunga, te pot răni, te pot uita, te pot agresa, te pot lovi, te pot ura în aceeaşi măsură în care te-au iubit. Te jignesc, te folosesc, te provoacă sau te umilesc. Te folosesc, te dezamăgesc, te provoacă, te ridică, te coboară...

Şi cu toate astea nu îţi pot fura ceea ce eşti tu în esenţă, ceea ce ştii, ceea ce simţi sau ceea ce ai în suflet.

Oamenii se pot împărţi în 3 categorii mari: cei care te admiră şi te susţin, cei care te linguşesc şi cei care se cred superiori, sunt invidioşi şi dau din gură doar ca să spună nimicuri.

Din păcate cuvintele devin uneori adevărate săbii ascuţite care taie în carne vie şi care îţi rămân cumva în suflet... cuvinte care lasă răni foarte adânci şi nu numai. Rămân cicatrici vizibile. Faptele lasă urme în suflet dar fiecare om în viaţa asta are căderile lui şi de obicei în acele momente poate că este foarte urât dar nu aceste momente îl definesc până la urmă.

Toţi greşim şi suntem ceea ce suntem în urma alegerilor pe care le facem. Rămân nişte întrebări: 

Cât de mult ne schimbă vorbele care ne rănesc?
Cât de mult ne schimbă faptele oamenilor care ne dezamăgesc? Care nu ne mai sunt loiali?
Cât de mult ne pierdem pe noi înşine atunci când plecăm urechea la alţii?

Trebuie să mărturisesc sincer că :

Am dăruit cu drag câte o bucăţică din sufletul meu fiecărui om pe care l-am întâlnit chiar dacă m-a dezamăgit la un moment dat.

La rândul meu am dezamăgit şi eu pentru că sunt un Om până la urmă şi greşesc.

Bucuria mi-a venit ascultând vorbe sincere şi calde care mi-au fost adresate numai mie.

Am plâns pentru că m-au durut vorbele aruncate ca nişte pietre în direcţia mea.

Sigur, nu sunt cea mai bună sau cea mai frumoasă sau cea mai inteligentă şi nu am nevoie de nimeni să îmi clarifice asta dar ştiu că în esenţa mea sunt un Om frumos.

Am avut şi eu momentele mele de cădere, de îndoială, de frustrare şi de rătăcire.

M-am lăsat influenţată de păreri, de vorbe, de răutăţi dar am pierdut zâmbete.

Şi am realizat că... nimeni, absolut nimeni nu m-a făcut să mă simt ruşinată de mine, de ceea ce ştiu că sunt şi pot să fiu, de ceea ce am şi port în suflet. Nimeni dar absolut nimeni nu a putut să îmi ia zâmbetul, sufletul, prietenii, dragostea, bucuria şi seninătatea. Mi-au furat nopţi şi lacrimi. Dar nu m-au făcut să mă simt “mică”. Pentru că, pur şi simplu nu sunt.

Spunând asta, îmi amintesc cele câteva cuvinte ale lui Goethe, care îmi tot răsună în minte:

“Suntem obişnuiţi ca oamenii să-şi bată joc de ceea ce nu înţeleg şi să mârâie la ceea ce-i bun şi frumos, care adesea le e nesuferit.”

Aşadar, nu lăsa pe nimeni să te facă să te simţi mic, doar pentru că acesta nu e capabil să înţeleagă, să te înţeleagă şi să te iubească pentru ceea ce eşti tu.

Azi ştiu că pot face tot ce-mi propun, cu condiţia să mă conving pe mine că alegerile pe care le voi face vor avea parte şi de participarea extraordinară a sufletului meu. Cred că aşa se trăieşte cel mai frumos o viaţă, pentru că dacă laşi numai mintea să te ţină de mână, rişti să pierzi marele spectacol adică cel al emoţiilor, al bucuriilor, al împlinirilor adevărate…

Cred în mine şi în ceea ce sunt. Voi credeţi în voi? Aţi dezamăgit?

sursa: http://smartwoman.hotnews.ro/

Fiecare primăvară e bucuria unui nou început!

O primăvară plină de lumină și culoare, să aveți!

Ai fost de curând într-un parc? Ai văzut cât de puternică e forţa naturii care se simte în fiecare copăcel înmugurit, în fiecare magnolie înflorită, în fiecare ghiocel?

La fel ca şi natura, sufletul tău trece prin etape necesare sau ar trebui să treacă. Aşa cum un copac are nevoie să elibereze frunzele sale veştejite toamna pentru a veni primăvara, aşa şi tu ai nevoie să elimini tot ceea ce nu îţi mai este de folos pentru tine, orice amintire dureroasă, orice sentiment negativ; ai nevoie să ierţi şi să uiţi ca să poţi merge înainte; trebuie să laşi deoparte trecutul pentru a intra în viitor; nu poţi simţi primăvara în tine dacă te încăpăţânezi să rămâi în starea de toamnă. Ce s-ar întâmpla dacă pomii ar dori să îşi păstreze frunzele, de teama că le-ar putea pierde sau de necunoscut? Ar mai experimenta vreodată bucuria înmuguririi noilor frunze şi flori primăvara?

Alege să îţi deschizi sufletul şi să faci curăţenie interioară; dă afară tot ce nu îţi mai trebuie şi pofteşte înăuntru primăvara şi nu te înduioşa după ultimele „frunze” – amintiri veştejite pe care încă le mai ţineai presate în suflet ca într-o carte; nu folosesc nimănui, nici măcar ţie.

Autoanaliza

Pentru aceasta trebuie să priveşti însă înăuntru şi îţi trebuie poate mult curaj. Puţini dintre noi avem timp sau chef să ne autoanalizăm. Unora le este teamă pentru că se întreabă: „Oare ce voi mai găsi acolo? Ce amintiri neplăcute?”. Şi preferă să privească oriunde în altă parte decât în interior.

Nu poţi vedea însă şi nu poţi înţelege perfecţiunea luminii din tine până ce nu ai văzut cum arată întunericul, adică până ce nu ţi-ai conştientizat temerile, pentru că nu ar exista termen de comparaţie şi nu ai putea aprecia extraordinarele daruri pe care le ai.

Elimină în această primăvară absolut tot ce nu te mai reprezintă; uită-te în jurul tău, la obiecte, la oameni şi slujbă, apoi uită-te înăuntrul tău şi decide ce vrei să faci cu amintirile urâte, suferinţele, sentimentele negative ca ura, vinovăţia, teama sau resentimentele pe care le porţi cu tine de ani buni. Hotărăşte că ai dreptul la tot ce e mai bun pentru tine şi că meriţi cu adevărat să „înfloreşti” sufleteşte.

Meriţi să te iubeşti atât de mult încât să renunţi la a mai fi supărat, trist sau deprimat. Ţi se cuvine tot binele din lume şi tu eşti prima persoană care poate face acest lucru. Iubeşte-te aşa cum eşti, acceptă-te cu toate aşa-zisele tale „defecte” şi ele vor părea mult mai uşor de eliberat.

Uită-te la natură şi învaţă de la ea! Tot ceea ce tu încerci să înveţi cum să faci a fost mai întâi experimentat de natură într-un fel sau altul.

Iar data viitoare când te mai plimbi printr-un parc ia lecţii de la păsări, de la copaci şi iarbă; învaţă de la magnolii cum să te deschizi şi fii prezent în tot ceea ce ţi se întâmplă: nu mai trăi în trecut – regretând, sau în viitor – făcându-ţi griji, şi restul va veni de la sine. Şi va veni…
 

de Daniela Dumitriu

sursa: drumuricatretine