Uneori îmi imaginez capitala mondială a tristeții ca avându-și sediul în inima mea, alteori îmi închipui că am escaladat everestul fericirii, situându-mă pe acoperişul cel mai înalt al lumii, aproape de cer, dar viața, în placiditatea ei zilnică, nu are, decât rareori, amprenta celor două extreme, având, dimpotrivă, aparențele perceptibile și miresmele neînvinse ale banalității. Nimic nu îmi pare mai înduioșător decât bucuria de a a ști că dincolo de zbaterea fiecărei zile stăruie un murmur permanent al iubirii câtorva oameni, grație cărora supraviețuieşte în mine partea cea mai senină a vieții.
Am învățat să nu mai caut în mod obsesiv fericirea, văzând că, de cele mai multe ori, căutând-o cu disperare, am ratat sublimul atâtor clipe crucificate pentru totdeauna pe axa ireversibilă a timpului. Acum fac elogiul simplității și mă bucur de experiența aproape zilnică a raiului strecurat în fragilitatea anodină a clipelor de liniște și de soare. În fond, mă și întreb dacă nu cumva testăm compatibilitatea cu raiul nostru îndepărtat, dovedindu-ne apți a-i adulmeca miresmele în mundaneitatea activităților nespectaculoase ale fiecărei zile. Fără curajul de a ne asuma simplitatea, redevenind oameni obişnuiți se prea poate să atingem nemulțumirea în forma ei abosolută, având senzația de insațietate în raport cu toate activitățile pe care ni le dorim spectaculoase.
Iubesc simplitatea pentru că efectul colateral al ei este liniștea. Iubesc simplitatea pentru că doar în mijlocul ei mă pot adânci, ca un submarim, în apele netulburate ale bucuriei de a fi. Pentru sporul de concretețe, pentru surâsul cald al zilelor lipsite de griji, pentru tihna de a face recurs la cele mai minunate imagini ale copilăriei și pentru multe alte stări inaccesibile cuvintelor – iubesc simplitatea.
În anemia ei aparentă și în subteranele simplității ni se revelează profund seninătatea propriului chip. Este o mare virtute să îți măsori inadecvările, să îți cântărești mediocritatea și excelența, păstrându-ţi surâsul binevoitor. Atunci când faci inventarul destinului tău este bine să ai mereu în vedere că nu doar reușitele contează, ci și felul în care ți-ai asumat neîmplinirile. Aportul de seninătate pe care îl aducem în viața celorlalți, sprijinindu-i, fiindu-le un reazem de normalitate, este o altă măsură a unei vieți împlinite.
Mă bucur că prin intermediul oamenilor buni și inteligenți pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc a intrat în orizontul meu de viață forma sublimă a iubirii lui Dumnezeu. Afecțiunea majestății divine ni se arată și prin chipul nemijlocit al oamenilor exemplari care, prin simpla lor apariție, conferă destinului nostru o traiectorie demnă.
Ar fi un exercițiu terepeutic să ne obișnuim ca, în economia fiecărei zile, să facem, preț de câteva clipe, inventarul succinct al binecuvântărilor din viața noastră. Numesc binecuvântare tot ceea ce ne sporește ființa, făcând-o vrednică de iubirea prietenilor noștri şi a lui Dumnezeu.
Știu că nu putem livra surâsuri pe bandă rulantă, trăind cvasi-permanent extazul, mulțumind pe toată lumea prin modul nostru de a fi. Nu ni se cere să fim în permanență zen, dar nu cred că avem voie, în momentele noastre de răutate, să stricăm cu rea credință, echilibrul altor vieți. Ni se cere, mutual, să nu lăsăm, prin ceea ce facem, să intre răul în lume. Neîncrederea, suspiciunile, amarul și cinismul revărsate în viața altora nu pot fi niciodată însemnul bunătății. Nu cunosc o altă formă de superioritate, o altă virtute mai înaltă în scala virtuților omenești, decât bunătatea. Inteligența, așa credeam la 20 de ani, este cea mai mare calitate a omului. Acum nu mă îndoiesc nicio clipă că cea mai înaltă calitate este, pentru totdeauna, bunătatea. Omul înțelept renunță la postura eternului învingător, preferând cordialitatea și liniștea sufletească mai presus de orice.
de Cosmin Neidoni
catchy.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*