Ne facem promisiuni care stârnesc invidia zeilor, apoi uităm de fapt de ce am încercat să cucerim persoana care ni se părea cândva perfectă…
Ne repezim să ne consumăm în plăceri efemere şi, astfel, ne pierdem puterea de a mai recunoaşte frumuseţea.
Ne alunecă des piciorul de pe calea pe care ne-am jurat că vom merge până la capăt, iar după un timp, văzând că putem trăi şi în mediocritate încetăm să cerem mai mult de la propria fiinţă.
Ne simţim nedreptăţiţi de micul nostru destin căci ne resemnăm destul de repede în spatele uşilor închise. În timp, nici măcar să batem la vreuna din ele nu mai avem curaj.
Lumea din jur ne arată mereu care ne este locul: pe un scaun cât mai mic. Dacă stăm pe unul mai înalt începem să deranjăm incapabilii, mincinoşii, hoţii şi profitorii, căci ei conduc totul! Dacă nu mă credeți, priviti în jur…Aveți curaj?
În toată această nebunie nu este nimic mai pur şi mai plin de sensibilitate decât imaginea unui tânăr cu răsuflarea tăiată care aşteaptă cu un buchet mare de flori în mână să întâlnească pentru prima dată fata care i-a furat inima.
Este prea tânăr ca să înţeleagă de ce ea, care este atât de frumoasă, l-a ales tocmai pe el…!
Ea este prea fragedă să priceapă că relaţiile dintre oameni sunt supuse atâtor schimbări şi atâtor compromisuri încât, dacă ar şti toate acestea, nu ar mai veni deloc la întâlnire.
Ar trebui să-şi dea seama, totuși, că această primă întâlnire este cea mai pură şi cea mai nevinovată dovadă de iubire.
Orice relaţie va mai avea de acum înainte va fi inferioară în sensibilitate și în noblețe cu această primă ținere de mână.
Acum este momentul ca cei doi să-şi facă promisiuni care pot stârni invidia zeilor, însă…acestea vor rămâne doar vorbe care se vor risipi complet atunci când îşi vor da seama că pentru a fi realizate, ei vor trebui să renunţe complet la orgolii…
Însă, acest lucru, este de multe ori cu neputinţă. Chiar şi pentru cei foarte tineri!
Dar să-i lăsăm să-şi dea seama singuri de asta…
Ne repezim să ne consumăm în plăceri efemere şi, astfel, ne pierdem puterea de a mai recunoaşte frumuseţea.
Ne alunecă des piciorul de pe calea pe care ne-am jurat că vom merge până la capăt, iar după un timp, văzând că putem trăi şi în mediocritate încetăm să cerem mai mult de la propria fiinţă.
Ne simţim nedreptăţiţi de micul nostru destin căci ne resemnăm destul de repede în spatele uşilor închise. În timp, nici măcar să batem la vreuna din ele nu mai avem curaj.
Lumea din jur ne arată mereu care ne este locul: pe un scaun cât mai mic. Dacă stăm pe unul mai înalt începem să deranjăm incapabilii, mincinoşii, hoţii şi profitorii, căci ei conduc totul! Dacă nu mă credeți, priviti în jur…Aveți curaj?
În toată această nebunie nu este nimic mai pur şi mai plin de sensibilitate decât imaginea unui tânăr cu răsuflarea tăiată care aşteaptă cu un buchet mare de flori în mână să întâlnească pentru prima dată fata care i-a furat inima.
Este prea tânăr ca să înţeleagă de ce ea, care este atât de frumoasă, l-a ales tocmai pe el…!
Ea este prea fragedă să priceapă că relaţiile dintre oameni sunt supuse atâtor schimbări şi atâtor compromisuri încât, dacă ar şti toate acestea, nu ar mai veni deloc la întâlnire.
Ar trebui să-şi dea seama, totuși, că această primă întâlnire este cea mai pură şi cea mai nevinovată dovadă de iubire.
Orice relaţie va mai avea de acum înainte va fi inferioară în sensibilitate și în noblețe cu această primă ținere de mână.
Acum este momentul ca cei doi să-şi facă promisiuni care pot stârni invidia zeilor, însă…acestea vor rămâne doar vorbe care se vor risipi complet atunci când îşi vor da seama că pentru a fi realizate, ei vor trebui să renunţe complet la orgolii…
Însă, acest lucru, este de multe ori cu neputinţă. Chiar şi pentru cei foarte tineri!
Dar să-i lăsăm să-şi dea seama singuri de asta…
de Adrian Cutinov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*