Sunt ani în care pierzi oameni dragi, ani în care oamenii te dezamăgesc sau tu dezamăgeşti şi încerci să te recompui. Sunt ani în care te rătăceşti, dar ceva sau cineva te ajută să-ţi regăseşti echilibrul.
Sunt zile pe care le-ai tăia din calendar şi altele pe care le încercuieşti, pentru că te-au îmbogăţit. În toate e vorba despre viaţa ta, chiar dacă, de cele mai multe ori, în viaţa ta e vorba despre alţii…
Cred că ceea ce încerc să vă spun cu delicateţe e că nimeni nu poate trăi în locul vostru, ceea ce înseamnă că trebuie să aveţi o minunată relaţie cu voi înşivă, bazată pe deplină cunoaştere, pe curajul de a admite ce nu poţi, ce nu ştii, pe strădania de a umple goluri şi, neapărat, de a curăţa mizeriile.
Oamenii pot spune orice despre tine şi de obicei şi multe lucruri care nu sunt adevărate şi nu le-ai făcut. Te pot alunga, te pot răni, te pot uita, te pot agresa, te pot lovi, te pot ura în aceeaşi măsură în care te-au iubit. Te jignesc, te folosesc, te provoacă sau te umilesc. Te folosesc, te dezamăgesc, te provoacă, te ridică, te coboară...
Şi cu toate astea nu îţi pot fura ceea ce eşti tu în esenţă, ceea ce ştii, ceea ce simţi sau ceea ce ai în suflet.
Oamenii se pot împărţi în 3 categorii mari: cei care te admiră şi te susţin, cei care te linguşesc şi cei care se cred superiori, sunt invidioşi şi dau din gură doar ca să spună nimicuri.
Din păcate cuvintele devin uneori adevărate săbii ascuţite care taie în carne vie şi care îţi rămân cumva în suflet... cuvinte care lasă răni foarte adânci şi nu numai. Rămân cicatrici vizibile. Faptele lasă urme în suflet dar fiecare om în viaţa asta are căderile lui şi de obicei în acele momente poate că este foarte urât dar nu aceste momente îl definesc până la urmă.
Toţi greşim şi suntem ceea ce suntem în urma alegerilor pe care le facem. Rămân nişte întrebări:
Cât de mult ne schimbă vorbele care ne rănesc?
Cât de mult ne schimbă faptele oamenilor care ne dezamăgesc? Care nu ne mai sunt loiali?
Cât de mult ne pierdem pe noi înşine atunci când plecăm urechea la alţii?
Trebuie să mărturisesc sincer că :
Am dăruit cu drag câte o bucăţică din sufletul meu fiecărui om pe care l-am întâlnit chiar dacă m-a dezamăgit la un moment dat.
La rândul meu am dezamăgit şi eu pentru că sunt un Om până la urmă şi greşesc.
Bucuria mi-a venit ascultând vorbe sincere şi calde care mi-au fost adresate numai mie.
Am plâns pentru că m-au durut vorbele aruncate ca nişte pietre în direcţia mea.
Sigur, nu sunt cea mai bună sau cea mai frumoasă sau cea mai inteligentă şi nu am nevoie de nimeni să îmi clarifice asta dar ştiu că în esenţa mea sunt un Om frumos.
Am avut şi eu momentele mele de cădere, de îndoială, de frustrare şi de rătăcire.
M-am lăsat influenţată de păreri, de vorbe, de răutăţi dar am pierdut zâmbete.
Şi am realizat că... nimeni, absolut nimeni nu m-a făcut să mă simt ruşinată de mine, de ceea ce ştiu că sunt şi pot să fiu, de ceea ce am şi port în suflet. Nimeni dar absolut nimeni nu a putut să îmi ia zâmbetul, sufletul, prietenii, dragostea, bucuria şi seninătatea. Mi-au furat nopţi şi lacrimi. Dar nu m-au făcut să mă simt “mică”. Pentru că, pur şi simplu nu sunt.
Spunând asta, îmi amintesc cele câteva cuvinte ale lui Goethe, care îmi tot răsună în minte:
“Suntem obişnuiţi ca oamenii să-şi bată joc de ceea ce nu înţeleg şi să mârâie la ceea ce-i bun şi frumos, care adesea le e nesuferit.”
Aşadar, nu lăsa pe nimeni să te facă să te simţi mic, doar pentru că acesta nu e capabil să înţeleagă, să te înţeleagă şi să te iubească pentru ceea ce eşti tu.
Azi ştiu că pot face tot ce-mi propun, cu condiţia să mă conving pe mine că alegerile pe care le voi face vor avea parte şi de participarea extraordinară a sufletului meu. Cred că aşa se trăieşte cel mai frumos o viaţă, pentru că dacă laşi numai mintea să te ţină de mână, rişti să pierzi marele spectacol adică cel al emoţiilor, al bucuriilor, al împlinirilor adevărate…
Cred în mine şi în ceea ce sunt. Voi credeţi în voi? Aţi dezamăgit?
sursa: http://smartwoman.hotnews.ro/
Sunt zile pe care le-ai tăia din calendar şi altele pe care le încercuieşti, pentru că te-au îmbogăţit. În toate e vorba despre viaţa ta, chiar dacă, de cele mai multe ori, în viaţa ta e vorba despre alţii…
Cred că ceea ce încerc să vă spun cu delicateţe e că nimeni nu poate trăi în locul vostru, ceea ce înseamnă că trebuie să aveţi o minunată relaţie cu voi înşivă, bazată pe deplină cunoaştere, pe curajul de a admite ce nu poţi, ce nu ştii, pe strădania de a umple goluri şi, neapărat, de a curăţa mizeriile.
Oamenii pot spune orice despre tine şi de obicei şi multe lucruri care nu sunt adevărate şi nu le-ai făcut. Te pot alunga, te pot răni, te pot uita, te pot agresa, te pot lovi, te pot ura în aceeaşi măsură în care te-au iubit. Te jignesc, te folosesc, te provoacă sau te umilesc. Te folosesc, te dezamăgesc, te provoacă, te ridică, te coboară...
Şi cu toate astea nu îţi pot fura ceea ce eşti tu în esenţă, ceea ce ştii, ceea ce simţi sau ceea ce ai în suflet.
Oamenii se pot împărţi în 3 categorii mari: cei care te admiră şi te susţin, cei care te linguşesc şi cei care se cred superiori, sunt invidioşi şi dau din gură doar ca să spună nimicuri.
Din păcate cuvintele devin uneori adevărate săbii ascuţite care taie în carne vie şi care îţi rămân cumva în suflet... cuvinte care lasă răni foarte adânci şi nu numai. Rămân cicatrici vizibile. Faptele lasă urme în suflet dar fiecare om în viaţa asta are căderile lui şi de obicei în acele momente poate că este foarte urât dar nu aceste momente îl definesc până la urmă.
Toţi greşim şi suntem ceea ce suntem în urma alegerilor pe care le facem. Rămân nişte întrebări:
Cât de mult ne schimbă vorbele care ne rănesc?
Cât de mult ne schimbă faptele oamenilor care ne dezamăgesc? Care nu ne mai sunt loiali?
Cât de mult ne pierdem pe noi înşine atunci când plecăm urechea la alţii?
Trebuie să mărturisesc sincer că :
Am dăruit cu drag câte o bucăţică din sufletul meu fiecărui om pe care l-am întâlnit chiar dacă m-a dezamăgit la un moment dat.
La rândul meu am dezamăgit şi eu pentru că sunt un Om până la urmă şi greşesc.
Bucuria mi-a venit ascultând vorbe sincere şi calde care mi-au fost adresate numai mie.
Am plâns pentru că m-au durut vorbele aruncate ca nişte pietre în direcţia mea.
Sigur, nu sunt cea mai bună sau cea mai frumoasă sau cea mai inteligentă şi nu am nevoie de nimeni să îmi clarifice asta dar ştiu că în esenţa mea sunt un Om frumos.
Am avut şi eu momentele mele de cădere, de îndoială, de frustrare şi de rătăcire.
M-am lăsat influenţată de păreri, de vorbe, de răutăţi dar am pierdut zâmbete.
Şi am realizat că... nimeni, absolut nimeni nu m-a făcut să mă simt ruşinată de mine, de ceea ce ştiu că sunt şi pot să fiu, de ceea ce am şi port în suflet. Nimeni dar absolut nimeni nu a putut să îmi ia zâmbetul, sufletul, prietenii, dragostea, bucuria şi seninătatea. Mi-au furat nopţi şi lacrimi. Dar nu m-au făcut să mă simt “mică”. Pentru că, pur şi simplu nu sunt.
Spunând asta, îmi amintesc cele câteva cuvinte ale lui Goethe, care îmi tot răsună în minte:
“Suntem obişnuiţi ca oamenii să-şi bată joc de ceea ce nu înţeleg şi să mârâie la ceea ce-i bun şi frumos, care adesea le e nesuferit.”
Aşadar, nu lăsa pe nimeni să te facă să te simţi mic, doar pentru că acesta nu e capabil să înţeleagă, să te înţeleagă şi să te iubească pentru ceea ce eşti tu.
Azi ştiu că pot face tot ce-mi propun, cu condiţia să mă conving pe mine că alegerile pe care le voi face vor avea parte şi de participarea extraordinară a sufletului meu. Cred că aşa se trăieşte cel mai frumos o viaţă, pentru că dacă laşi numai mintea să te ţină de mână, rişti să pierzi marele spectacol adică cel al emoţiilor, al bucuriilor, al împlinirilor adevărate…
Cred în mine şi în ceea ce sunt. Voi credeţi în voi? Aţi dezamăgit?
sursa: http://smartwoman.hotnews.ro/
Da,am gresit si eu si am dezamagit...am vrut sa traiesc in prezent,sa traiesc manat de sentimentele actuale si am uitat trecutul..l am uitat pentru ca oricum nu aveam de ce sa traiesc cu el si nici nu imi doream asta...s a intamplat sa traiesc emotii si sentimente noi si poate daca au existat vreodata s a intamplat demult si erau ingropate adanc...m am indragostit si am inceput sa traiesc,sa visez,sa mi fac planuri cu persoana iubita...am fost eu..actualul de fapt am fost doar eu...barbatul de care s a indragostit...insa nu mi s a parut important sa i spun cine am fost eu in trecut,tatal a doi copii,isi dorea un copil,o familie,si eu la fel impreuna cu ea..i am spus de trecutul meu...am dezamagit o...ca nu i am spus de la inceput,asa a zis...deci ? Am dezamagit ?
RăspundețiȘtergere