Rugăciunile părinților pentru copiii lor sunt mai puternice decât ale preoților

Biblia ne dă câteva exemple de părinţi a căror credinţă şi rugăciune pentru copiii lor a fost mai puternică decât a apostolilor înşişi. Cunoaştem foarte puţin, ba chiar aproape nimic, despre cei mai mulţi din aceşti părinţi. Putem presupune că erau oameni obişnuiţi. Erau însă oameni care ajunseseră la limitele lor, la culmea disperării, cu privire la cea mai importantă persoană din viaţa lor: propriul lor copil.

O caracteristică comună acestor părinţi e că ei nu se dau bătuţi. Să-l luăm pe tatăl fiului „lunatic” (Mt 17, 14-21). Acest om se apropie de Iisus şi spune: „Fie-Ţi milă de fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adeseori cade în foc şi adeseori în apă, şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece”.

Acest sărman tată avea un băiat despre care Matei spune că a fost vindecat de o formă de posesie demonică. Oricare era condiţia fiului, e limpede că băiatul era angajat într-un comportament autodistructiv. Tatăl era la capătul puterilor. Îl adusese pe băiat la ucenici, cărora li se dăduse puterea să scoată demoni, dar n-au putut face nimic. Atunci tatăl a luat el însuşi în mâini problema şi i-a prezentat-o lui Dumnezeu. Iar Iisus i-a vindecat fiul.

Cel mai remarcabil detaliu în vindecarea acestui băiat e că nu l-a vindecat credinţa băiatului însuşi. El nici măcar nu voia să fie vindecat. Nici credinţa preoţilor (adică a apostolilor) la care băiatul a fost adus, şi care n-au putut face nimic pentru el. Ci credinţa tatălui. Ce fel de credinţă? Tatăl băiatului vine îngenunchind înaintea Domnului, implorandu-L din tot sufletul. N-ar fi acceptat un „nu” drept răspuns. Ucenicii înşişi au fost uimiţi şi L-au întrebat pe Iisus de ce ei înşişi nu-l putuseră vindeca pe băiat.
„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt 17, 20-21).

Ce fel de credinţă cere Domnul? Această credinţă poate fi mică cât grăuntele de muştar, aproape invizibil pentru ochiul omului. Dar când e zdrobit, grăuntele de muştar scoate foc la gustarea ei. La fel era şi inima tatălui: zdrobită, frântă de disperare pentru fiul său. Şi în această stare, rugăciunea sa a avut flacăra fierbinte pe care i-o dăduse credinţa. El n-a spus despre fiul său „e fără speranţă”, „e de mulţi ani în starea aceasta”, „depinde de el să vrea să fie vindecat” ori „e propriul său stăpân”.

Marcu ne mai spune un detaliu important despre acest tată: acesta înţelesese că propria sa credinţă în Dumnezeu nu era desăvârşită. Marcu ne spune că „tatăl copilului strigă şi spunea cu lacrimi: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24). Tatăl şi-a luat toate nedesăvârşirile şi greşelile, cunoscute doar de el singur, şi le-a pus jos la picioarele lui Iisus. Apoi a cerut din nou ajutor pentru fiul său. Şi Iisus l-a vindecat. Dumnezeu aude întotdeauna rugăciunile părinţilor care nu se dau bătuţi.

Un alt exemplu e femeia cananeanca (Mt 15, 21-28). Ea nu era evreică, cu alte cuvinte nu avea religia dreaptă. Ea vine la Iisus fără să aibă cu ea un soţ, din orice motiv era acesta. Poate că era o păcătoasă. Mărturiseşte cine e Hristos atunci când strigă „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon!”. La început Domnul o ignoră, neraspunzandu-i nici un cuvânt. Cât de adeseori nu se simte un părinte ignorat de Dumnezeu! Ca şi tatăl lunaticului, şi această femeie se dusese la apostoli care, obosiţi de ea, au alungat-o şi l-au cerut şi lui Iisus s-o alunge!

De ce a ignorat-o Iisus? Ea suferea în contul fiicei sale. Ne putem doar imagina starea acestei femei, mai ales dacă presupunem că nu avea un soţ, dar avea o fiică foarte bolnavă. Domnul ignoră cererea ei. Atunci inima ei se rupe: „Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!”

Iisus îi răspunde cu o insultă: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”

Un copil era cea mai importantă persoană într-o familie, în timp ce în Palestina câinele era un animal necurat. Dar cuvintele lui Iisus nu o descurajează pe această femeie.

O inima zdrobită, umilită, nu mai e afectată de insulte, cum nu mai e afectată nici de mândrie. Nu-i mai rămăsese nimic pentru ea însăşi de dragul fiicei sale. Dacă Hristos se referea la ceva din viaţa ei personală, era gata să mărturisească: „Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul Acela. (Sfânta Evanghelie după Matei)

Nici unul din aceşti părinţi nu era un sfânt. Unul era lipsit de credinţă, celălalt era probabil imoral. Ceea ce aveau în comun era o iubire care nu voia să se dea bătută.

Această iubire i-a făcut să îngenuncheze înaintea Fiului lui Dumnezeu, să-şi mărturisească nedesăvârşirile şi să ceară vindecare pentru altcineva decât ei înşişi.

Dumnezeu nu trece niciodată cu vederea „inima înfrântă şi smerită“ (Ps 50,17). Potrivit sfântului Chiril al Alexandriei, aceasta e singura jertfă primită de Dumnezeu. Dar oferirea acestei rugăciuni e o răstignire care trebuie suferită pentru a dobândi învierea copilului. Fără răstignire, nu există înviere.

Vechiul Testament ne relatează şi el despre mulţi părinţi nedrepţi a căror pocăinţă şi rugăciune aprinsă la Dumnezeu pentru copiii lor a fost ascultată. Iacob şi David sunt primul exemplu. Când Dumnezeu face un dar unui copil că răsplată a rugăciunii unui părinte sau bunic disperat, acest dar nu e niciodată luat înapoi. Copilul poate folosi, abuza sau poate să nu folosească deloc acel dar. Oricare ar fi cazul, îl va avea însă întotdeauna.

Rugăciunea e o componentă esenţială a faptului de a fi părinte. Aşa că s-ar putea spune: pe de-o parte, nu trebuie cruţată nuiaua (Pr 13, 24); dar, pe de altă parte, mâinile şi genunchii trebuie coborâte în rugăciune. Părinţii trebuie să le vorbească copiilor lor despre Dumnezeu, dar trebuie să vorbească şi cu Dumnezeu despre copiii lor. Menţinerea echilibrului între acestea două ţine, îi revine fiecărui părinte, întrucât fiecare părinte şi fiecare copil e unic. Dar nu trebuie să neglijeze rugăciunea fierbinte, stăruitoare. Ci să desferece puterea ei. Dacă vindecarea nu se limitează la credinţa noastră sau a altora, ci ţine de voinţa tainică şi de scopul lui Dumnezeu, totuşi rugăciunea noastră e o componentă indispensabilă în conlucrarea cu Dumnezeu. Dumnezeu lucrează atunci când ne rugăm stăruitor (cf. Lc 18,7-8).

Pentru cei care nu sunt părinţi: aduceţi-vă aminte să vă rugaţi altruist pentru ceilalţi. Un lucru e să ne rugăm pentru noi înşine, dar cu totul altul atunci când ne rugăm altruist pentru alţii. O rugăciune de la altcineva e un lucru de care are nevoie fiecare din noi.

Dumnezeu aude rugăciunile stăruitoare pentru alţii. Dacă nu avem credinţa de a aduce astfel de rugăciuni, să strigăm: “Cred, Doamne - ajută necredinţei mele!” Dacă atunci când ne apropiem de Dumnezeu ne simţim păcătoşenia, atunci să ne mărturisim căderile şi slăbiciunile, punându-le la picioarele lui Iisus şi strigând din nou “Doamne, ajută-ne!”.

Ierom. Calinic,
Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi, Editura Deisis
sursa: http://www.crestinortodox.ro/