Nu reuşim întotdeauna să facem faţă cu brio încercărilor vieţii. Uneori, mai cădem, julindu-ne genunchii sufletului, şi aceia slăbănogiți de atâta oboseala acumulată, şi ne uităm la cei din jurul nostru cu durerea faptului că nu suntem înţeleşi; alteori, viaţa îşi are propria ei geometrie din a cărei canoane devenim absenţi, sau poate chiar imposibili.
Pentru că nu ne mai regăsim în ea, în metafizica ei, în frumuseţea trăirii ei, în absurditatea multor adevăruri ale unor situaţii care în mod incredibil şi irevocabil, nu ne dau de ales, ci ne fac să mergem.
Unde? Spre un dor de noi înşine, de tot ce este frumos şi bun, de tot ce am vrut şi nu am avut, de tot ce-ar putea să ne înalţe din adâncurile pline de neîmpliniri ale inimii noastre visătoare şi etern condamnată la melancolie.
Singuri, în eterna noastră singurătate de noi înşine, plângem destinul neîmplinit al unei lumi care s-ar fi putut naşte din noi.
Nici disperarea, nici melancolia, nici tristeţea, nici măcar întunericul unei raţiuni neîmplinite în ideile ei, nu ar trebui să ne desprindă de noi.
Sentimente şi trăiri inaccesibile oamenilor superficiali, îngheţaţi sub vraja proprie.
În speranţa că vor veni zile mai bune, când ochiul va putea zâmbi liber de sub jugul aspru al urâtului din noi, iar inima nu va ma tresări de spaima unor veşti ucigătoare de bucurie, nu ne rămâne decât să ne rugăm, sau dacă nu putem, nu vrem acest lucru, măcar să fim hotărâţi să ne depăşim condiţia de oameni trişti. E mare lucru şi cel din urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*