Uităm să privim cerul, să privim apele, să ascultăm suspinul pământului. Nu avem timp decât pentru aşa-zise proiecte minunate care nu valorează, de altfel, nici doi bani. Suntem sufocaţi de obsesii, agasaţi de ştiri proaste, asediaţi de informaţii care ne transmit, seci, că lumea se duce la vale cu o viteză din ce în ce mai mare. Şi, pierduţi sub un astfel de bombardament al puerilului cotidian, începem să credem că nu mai avem timp, că îmbătrânim degeaba, că suntem pierduţi printre alte destine debusolate.
Dar pământul există. Cerul există. Apele există. Există şoaptele lor... Nu ne va fi bine decât atunci când vom reînvăţa să le privim. Şi să le ascultăm!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*