Iubește și lasă-l să trăiască

A iubi o persoană înseamnă să o lași să trăiască! A iubi un om înseamnă să-i înțelegi și să-i respecți tabieturile, să-i accepți în primul rând defectele și să îl sprijini să-și îndeplinească dorințele.

A iubi înseamnă să îl lași pe celălalt să trăiască! Este un lucru foarte important!

Iubirea nu este o temniță, ci un nivel superior de înțelegere a naturii umane.
Nu știu cum se face însă că oamenii au senzația că dacă își lasă partenerii să trăiască… nu îi iubesc sau sunt percepuți ca atare?

Mi se pare absurd!

Nu înțeleg de unde nebunia asta cu controlul?

Știți vorba aia-eu am auzit-o de mai multe ori-‘vreau să faci ca mine pentru că te iubesc și pentru că știu ce e bine pentru tine’

Vi se pare cunoscut?

În traducere… celălalt îți spune că ești un bou și care nu e în stare să ia decizii de unul singur

Halal iubire!

Decât o așa iubire, mai bine trăiești singur!

Cum poți să spui că iubești când tu îl asuprești pe celălalt?
Cum poți să spui că iubești când tu nu înțelegi nevoile și dorințele celuilalt?
Cum poți să spui că iubești când tu nu respecți ceea ce este celălalt?

Nu ai cum!

Aia nu e iubire, ci nesimțire și abuz!

Iubirea înseamnă să-l lași pe celălalt să trăiască, să respire, să viseze, să își facă planuri, să se bucure de ceea ce își dorește.

Asta înseamnă iubire-apreciere, sprijin, dorință de dezvoltare… viață!

O relație în care unul dintre parteneri este asuprit este o relație șubredă, slabă!

O relație puternică este cea în care ambii parteneri trăiesc și se bucură împreună de asta.

Bine spune Dave Willis-‘o relație puternică este formată din doi oameni care aleg să se iubească reciproc chiar și în zilele în care încearcă din răsputeri să se placa’.

Iubirea este o decizie de comun acord, nu o impunere unilaterală.

Asta este și motivul pentru care oamenii fericiți sunt cei care își permit reciproc să trăiască în interiorul propriei relații.

de Andrei Vulpescu

Unde căutăm Iubirea? Şi unde o găsim?

 

Unde căutăm Iubirea? Şi unde o găsim? Azi urma să vorbesc despre acest UNDE pe care – l invocăm mereu şi mereu. Pierduţi printre ruinele unor iubiri care ne-au sfărâmat în bucăţi, nu mai ştim încotro. Încotro să ne mai îndreptăm, să ne găsim liniştea. Găsim uneori locuri sigure, oameni frumoşi, ca sufletele noastre legate azi în lanţurile neîncrederii în… nimic. Dar nu mai avem curaj să deschidem uşi. Prea bruscă a fost intrarea, când am apăsat clanţa…

Am vrut să scriu despre UNDE-le acesta. Dar m-a oprit comentariul unui cititor. Iată-l:

„In the end, nu mai caută nimeni pe nimeni. Rămîn doi oameni rupți, incompleți, frustrați, cu falsa nădejde că timpul vindecă rănile dar de fapt le acoperă praful și din cînd în cînd, la o mișcare mai bruscă… se simte încă, o durere seacă, permanent prezentă și permanent absentă.

Și cu pete din urma noastră sau ciungi, mergem încet dar siguri, încrezători, căutînd din nou fericirea, mințindu-ne că celălalt a fost vinovat si doar ”eu” a fost rănitul. Si apoi voila, welcome in the vicious circle of self-distruction!

Next, please!

Ultimele 2 cuvinte m-au săgetat. Pentru că omul acesta a pus punctul pe I. Căci noi, cei ce ne batem cu pumnii în piept că iubim şi ne sunt despicate sufletele fără să merităm, ajungem să aruncăm la gunoi orice lucru care s-a defectat. Poate lucrul peste care a trecut timpul. Poate căruia nu i-am acordat noi timp. Poate pe care l-am folosit doar pentru cât timp nu am avut ceva mai bun…

„Next, please!” te doare, oricât de insensibil ai fi. Te doare pentru că „next” va fi la fel ca acesta. Mai rău chiar. Nu ajungem să învăţăm ce este aceea intimitate adevărată dacă plecăm din iubire în iubire, dorind să o găsim pe cea perfectă.

Intimitatea este despre întoarceri repetate, la acelaşi om.

Despre rugăciuni strigate către Dumnezeu, de vindecare. A lui şi a mea. De lăsat în spate orgolii şi frici.

Intimitatea ESTE DESPRE DUMNEZEU.

Despre Dumnezeul din noi. Pe care Îl ascundem de lume, de frică să nu ne blameze. Şi despre Acest Dumnezeu, când vorbim, o facem doar în faţa celor ce-L cunosc… Şi căutăm în lume iubirea ce există doar dincolo de lume: la El.

Fugim de noi înşine pentru că a fi apropiat e dureros. E invadator. E ca atunci când cineva îţi sparge geamul. Nici măcar uşa. Te ia pe nepregătite şi te azvârle de pereţi, încercând să găsească în lumea ta ceea ce el însuşi ar avea nevoie.

În goana după iubirea perfectă, ne pierdem pantofii, ne zgâriem genunchii, ne zdrobim călcâiele. Căci fugim de frica de a nu dezamăgi. Şi de a nu fi din nou, dezamăgiţi.

Pentru că habar nu avem că locul unde o vom găsi este la Dumnezeu. Habar nu avem că iubirea nu se găseşte. Iubirea se construieşte. Cu lacrimi. Cu eşecuri, cu răni, cu vorbe dure, cu întoarceri, cu plecări, cu vinovăţii, cu iertări şi cu El de mână.

Iubirea e despre cine sunt eu, fără tine. Despre cine eşti tu, fără mine.

Despre ce rămâne după ce plecăm amândoi, şi rămâne doar Dumnezeu, între noi. Se uită când la unul, când la altul, şi Îl doare acest „Next!”.

Tace. Şi din tăcerea Lui, noi nu înţelegem decât indiferenţă. Este, de fapt o altă şansă, la a recunoaşte că fără El nu suntem nimic. Suntem doar nişte oameni sărmani, care s-au umplut de „Next”-uri.

Ai dreptate, om frumos, că timpul nu vindecă rănile. Timpul nu vindecă nimic. Şi nimeni nu vindecă nimic. Doar Dumnezeu o face.

Dar noi?! Noi îl lăsăm la uşă, că prea e şters, sărman şi gol, şi nu promite nimic… Nu are nici măcar un loc unde să-Şi pună capul…

Habar n-avem că iubirea asta o găsim nu într-un loc, ci într-un OM: Omul Hristos.

 

sursa: https://monicaberceanu.ro/

Întotdeauna vei învăța din încercări. Nimic nu este fără rost!

 

Chiar dacă astăzi lucrurile nu-ți merg bine, chiar dacă astăzi se simți pierdută, încearcă să te ridici, să mergi înainte. Fie din inerție, fie pentru că ai descoperit acele lucruri mărunte care te fac fericită, mergi înainte!

Cine n-a trecut printr-o perioadă în care tot ce făcea ieșea pe dos, cine nu s-a simțit prost când restul sărbătoreau? Uneori simți că parcă rămâi în urmă, că reușești puțin față de ceilalți. Fals.

Fiecare dintre noi are un destin, un scop și o poveste. Lucrurile sunt deja scrise, negru pe alb. Noi adăugăm culorile, noi adăugăm personajele, noi decidem când un capitol se închide și când continuă, noi transformăm personajul principal într-un erou. Tu ești eroina poveștii tale.

Doar de tine depinde cum continuă povestea!

Nu este ușor, este atât de greu să eșuezi, să-i dezamăgești pe cei din jurul tău dar trebuie să-ți spun că uneori exagerăm, nu realizăm care sunt probleme adevărate și ne plângem deși știm că putem da mai mult, că sigur putem ajunge unde ne dorim! Știi că poți, este doar o zi, o perioadă, un moment din viața ta peste care vei trece.

Întotdeauna vei învăța din încercări. Nimic nu este fără rost.

 

de Maria Cristiana Tudose

Mai mult decât atât!

Viața înseamnă mai mult decât amintirile neplăcute care te-au obligat să nu mai crezi în tine. Nu acesta este rostul lor…!

Viața este mai mult decât o sumă absurdă a greșelilor pe care le-ai făcut, uneori, de frică să nu pierzi mai mult nefăcând nimic.

Viața este cu adevărat mai mult decât numărul zilelor rămase până la momentul în care-ți vei încasa mult așteptatul salariu. Un salariu care, oricum, se dovedește de multe ori mult mai mic decât ți-ai fi dorit să fie.

Viața este un surâs interior pe care-l auzi doar atunci când reușești să te împaci cu tine. În acel moment ești împăcată și cu cei din jur.

Un surâs care te ajută să vezi realitatea…Realitatea că tu ești mai mult decât ai crezut vreodată că poți fi.

Tu ești dincolo de jignirile pe care ți le adresează uneori cei care nu și-au găsit încă locul.

Tu ești dincolo de fostele iubiri care nu te-au ajutat să înfloresti, deși acesta era motivul pentru care tu intrasei în acele relații…

Tu ești dincolo de lacrimile pe care ți-ai promis că nu le vei mai vărsa vreodată. Însă ele se încăpățânează și te fac să-ți încalci mereu promisiunea.

Tu ești dincolo de minciunile care te înconjoară zilnic și pe care unii le ambalează atât de frumos încât, uneori, începi să crezi în ele.

Tu ești dincolo de hainele pe care le selectezi cu atâta grijă pentru a-ți sublinia personalitatea și obiceiurile.

Tu ești motivul care îți animă corpul în fiecare zi și-l duce în diferite locuri pentru a trăi experiențele de care ai atâta nevoie pentru a te înțelege pe tine însăți.

Tu ești puterea care poate transforma o casă într-un cămin.

Tu ești zâmbetul care poate liniști inima atât de agitată a unui bărbat.

Tu ești oglinda care strălucește, deși, câteodată, ea stă prăfuită de părerile celorlalți și de nepăsarea diletanților.

Tu ești surâsul interior care-ți spune că viața trebuie trăită chiar în acest loc și chiar în acest moment.

O simți?

de Adrian Cutinov

Nu contează cât de bine arăţi, dacă eşti urât în suflet, vei fi mereu urât (Julia Robers)

 

- Să pierzi uneori balanţa în dragoste face parte din a trăi o viaţă echilibrată.

- Ştii că este dragoste când tot ce îţi doreşti este ca persoana iubită să fie fericită, chiar dacă tu nu faci parte din viaţa ei.

- Dragostea adevărată nu vine la tine, trebuie să existe în tine.

- Ştii că-i vorba de iubire când tot ceea ce-ţi doreşti este ca aceea persoană să fie fericită, chiar dacă tu nu faci parte din fericirea lor.

- Trebuie să fii fericit cu tine. Nu contează cum arăţi pe dinafară, ci contează cum eşti pe dinăuntru.

Oamenii din întreaga lume sunt prea concentraţi pe aspectul lor fizic. Prea mult! Este normal să aibă grijă de modul în care arată, dar folosirea excesivă a machiajelor, a steroizilor şi a botox-ului a ajuns să ne transforme în personaje ridicole. Lumea a luat-o razna! Filtrarea oamenilor prin această prismă de frumuseţe artificială este… cel mai urât lucru din lume. Este într-adevăr dezgustător! În loc să ne ajutăm pe noi înşine pentru a trăi prin adevăratul nostru potenţial, aceste industrii ne blochează în închisori imaginare doar din cauza esteticii. Şi nici măcar a unei reale estetici, a uneia naturale, ci a uneia forţate. Nu contează cât de bine arăţi, dacă eşti urât în suflet, vei fi mereu urât. Nu contează cât de urât arăţi, dacă sufletul tău străluceşte, atunci eşti un om deosebit.

Perfecţiunea este o boală a naţiunii. Ne încărcăm faţa cu tone de farduri. Ne băgăm botox şi ne înfometăm ca să avem formele perfecte. Încercăm să ne reparăm, dar nu poţi să repari ceea ce nu vezi. Sufletul are nevoie de operaţie estetică. Este timpul să luăm atitudine!

Vreau să mă accept aşa cum sunt în realitate şi vreau şi voi să faceţi la fel, vreau să vă acceptaţi aşa cum sunteţi, să vă iubiţi aşa cum sunteţi.

Ştii locul acela între somn şi veghe, în care încă îţi aminteşti ce ai visat? Acolo e locul în care te voi iubi pentru totdeauna.

 

sursa: http://altarulcredintei.md/

Iubirea adevărată poate orice, iar oamenii care se iubesc cu adevărat pot orice… ÎMPREUNĂ…

 

„Cred cu tărie că atunci când doi oameni se iubesc sincer şi cu adevărat, vor găsi întotdeauna soluţii la problemele cu care se confruntă şi vor munci amândoi din greu să păstreze frumoasa lor iubire şi să o crească şi mai măreaţă şi mai frumoasă…

Cred că atunci când doi oameni se iubesc şi se doresc intens, ei „luptă” unul pentru celălalt, luptă împreună cu Problemele pe care le au şi într-un final, reuşesc să le depaşească şi să le lase în urma lor, fiind constienţi că vor urma altele şi altele, dar fiind dispuşi să „lupte” Împreună cu absolut orice problemă, deoarece ei ştiu că iubirea nu e întotdeauna uşoară şi că uneori apar şi probleme, dar acestea sunt doar nişte Teste ale iubirii adevărate… iar iubirea adevărată trece peste absolut orice…

Iubirea adevărată poate orice, iar oamenii care se iubesc cu adevărat pot orice… Împreună…

Poate sunt doar o idealistă care încă vede iubirea ca şi copiii mici – plină de sinceritate şi multă dedicaţie din partea amândurora, dar vreau să cred în forţa iubirii adevărate care trece peste absolut orice problemă…

Vreau să cred că Iubirea întotdeauna Învinge…

Discuţie între doi copii:

— Te iubesc!

— Ca oamenii mari?

— NU. Te iubesc cu adevărat.

Cred cu tărie că oamenii care se respectă, se preţuiesc, se apreciază reciproc şi se iubesc sincer, trec peste absolut orice „furtuna” Împreună. Pe aceştia nimeni şi nimic nu îi poate despărţi…”

 

sursa: http://cameliaserban.ro/

Să nu subestimezi niciodată importanța pe care cel drag o are pentru tine din cauză că s-ar putea să te trezești singur într-o zi și să îți dai seama că ai pierdut un om special acordând mai multă importanță și atenție nimicurilor zilnice. Fă din omul iubit o prioritate, altfel ar putea deveni un regret!

De multe ori încercăm să ne schimbăm… pentru noi înșine, pentru alți oameni, pentru diverse împrejurări, dar oricât am încerca, revenim la vechile obiceiuri, la cei care am fost întotdeauna. Până când iubim cu adevărat și ne dăm seama că doar dragostea ne poate schimba și ne poate face mai buni. Până când întâlnim oameni atât de speciali încât ne fac să ne dorim, fără să vrem, să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor lor.

Și deși cu toții ne schimbăm măcar câte puțin atunci când iubim, unii pur și simplu nu își dau seama cât de important este să faci din omul drag o prioritate.

Un mesaj la care ai răspuns repede, o întâlnire la care ai ajuns la timp, o floare, o vorbă bună, un sărut, o îmbrățișare, un ,,Ai grijă de tine!”, toate astea pot părea lucruri mărunte, gesturi simple, dar fac cu adevărat diferența și îi demonstrează celui de lângă tine că iubești, că îți pasă, că te gândești să rămâi pentru totdeauna. Toate astea îl fac pe celălalt să înțeleagă că pentru tine este o prioritate, nu doar una dintre opțiuni, o alegere, nu doar o întâmplare a vieții.

Să nu subestimezi niciodată importanța pe care cel drag o are pentru tine din cauză că s-ar putea să te trezești singur într-o zi și să îți dai seama că ai pierdut un om special acordând mai multă importanță și atenție nimicurilor zilnice. Fă din omul iubit o prioritate, altfel ar putea deveni un regret!

Iar viața e prea scurtă pentru a ne permite să o trăim regretând și prea dură pentru a ne putea oferi nenumărate șanse de a fi fericiți. E bine ca atunci când întâlnim oamenii potriviți să avem grijă să îi păstrăm lângă noi. Cei pe care nu suntem capabili să îi iubim atunci când e cazul, ne pot obliga mai târziu să le ducem dorul.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Alege cu grijă cuvintele. Nu le arunca la voia întâmplării, ci folosește-le ca să aduci bucurie, nu tristețe.

Cuvintele fac lumea să se învârtă.

 

Cred cu tărie, acum mai mult ca oricând, că într-o relație, de orice natură, comunicarea este cea care creează o bază solidă a celorlalte sentimente care apar pe parcurs. Cuvintele sunt cele care fac lumea să se învârtă. Ele pot să schimbe oamenii pentru totdeauna, îi pot determina să se iubească sau să se urască, să aibă încredere sau să devină suspicioși, să rănească sau să vindece. Da, cuvintele au o forță incredibilă și uneori chiar nu suntem conștienți de impactul pe care îl au.

Ceea ce spui rămâne spus, iar ceea ce spui și rănește se poate să nu se vindece niciodată. Vine o vreme când nici un „Iartă-mă” spus din tot sufletul nu mai poate schimba mare lucru într-un suflet care plânge. Am început să cred că noi controlăm destul de puțin ceea ce gândim, pentru că altminteri am fi mai precauți atunci când știm că ceea ce urmează să spunem îl va răni pe celălalt.

Pe de altă parte, și ceea ce nu spui poate să te îndepărteze la fel de bine de oameni care înseamnă ceva pentru tine. Dacă din doi oameni fiecare tace crezând că celălalt va spune primul ceva, acei oameni riscă să se piardă unul pe altul din lașitate, din orgoliu, din prea multă astepare.

Cuvintele leagă și dezleagă prietenii, aduc oamenii împreună, iar apoi îi despart, te duc pe culmile fericirii pentru ca mai apoi să te arunce în prăpastia tristeții. La fel se întâmplă și cu tăcerea.

Alege cu grijă cuvintele. Nu le arunca la voia întâmplării, ci folosește-le ca să aduci bucurie, nu tristețe. De asemenea, nu mai amâna să spui că îți pare rău sau că îți e dor. Cineva trebuie să o spună și nu trebuie să conteze cine o face primul. Așa cum spuneam, într-o relație comunicarea e fundația pe care construiești. În lipsa ei orice clădești se va dărâma mai devreme sau mai târziu.

Alege înțelept când să vorbești și când să taci. Contează enorm!

de Iustina Dinulescu

sursa: http://momenteinviata.ro/

Vindecarea începe cu Dumnezeu!

 

Vindecarea începe cu Dumnezeu! Ne îmbolnăvim de iubiri înţelese greşit. Puţin câte puţin, cu zâmbetele mirosind încă a primăvară, ne transformăm în fluturi. Zburăm, de mână cu oameni pe care îi iubim pentru tot ce NU NE DAU.

Îi iubim pentru ce ne aşteptăm să ne ofere, pentru tot ce ne-am dori să fie şi încă nu au devenit. Ne asumăm responsabilităţi pentru schimbările lor, pentru bucuria lor, pentru împlinirea şi deznădejdea lor.

Uităm sau nici nu apucăm să învăţăm că iubirea adevărată nu se trăieşte între pastile şi medici. Nu pe paturi de spitale mirosind a depresii, a suferinţe tăiate cu lama pe vene, ori a sinucideri comise în numele ei…

Ne condamnăm apoi, după despărţiri de care ne facem vinovaţi, pentru eşec. Pentru lipsă de respect faţă de omul căruia nu i-am dat tot ce şi-a dorit. Tot ce a cerut. Uneori absurd, alteori egoist. Şi mereu iubindu-ne pentru ce îi oferim, nu pentru ceea ce suntem: copii de Dumnezeu.

Ne condamnăm plângându-ne vinovăţiile în perne pe care celălalt şi-a odihnit capul, după certuri din care el ieşea mereu învingător. În perne pe care el a visat dorul de altcineva, plecarea abia aşteptată de lângă noi şi coşmarul care se numeşte NOI…

Uneori trec ani. Pentru alţii, mai norocoşi puţin, trec luni. Până ce îngenunchem mutilaţi de suferinţe şi strigăm către Dumnezeu. Acela pe care nu L-am întrebat dacă iubirea înseamnă durere. Nefericire. Acuze. Ţipete. Condamnări. Lovituri. Sinucideri. Pastile. Acela pe care nu L-am întrebat dacă persoana pe care o vedem frumoasă, este şi cea pregătită pentru noi.

Ne jucăm de-a Dumnezeu, apoi, când ne dăm seama că nu suntem, alergăm la El să-I cerem ajutor. Să ne scape din închisori, să ne elibereze de nedreptăţi şi să ne ţină în braţe. Nu merităm nici măcar să ne asculte, şi noi cerem vindecare. De suferinţele pe care singuri ni le-am ales. În schimbul unor iubiri de-o vară, de-un an, de-un fior, de-o noapte…

Şi niciodată de-o viaţă!

M-am vindecat de neiubirea de Dumnezeu. Mi-am cerut iertare pentru iubirile pământeşti, trăite pe paturi de iluzii cusute frumos. Cu aţă de minciună. De promisiuni şi trădări.

Şi într-o zi mi-am făcut curaj să-L rog pe acelaşi Dumnezeu, căruia nu i-am cerut niciodată părerea pentru alegerile mele, să mă salveze. Să-mi dea răbdarea de a aştepta iubirea adevărată, născută din El şi scrisă cu sângele Celui ce a murit ca eu să trăiesc. Curat şi biruitor.

Şi-a venit o zi în care El m-a întrebat:

„Vei spune tu lumii despre iubirea divină?”

 

Da, Doamne, am răspuns, voi spune! Ajută-mă doar să n-o mai pierd niciodată! Căci fără Tine sunt Nimic!

 

sursa: https://monicaberceanu.ro/