Vindecarea începe cu Dumnezeu! Ne îmbolnăvim de iubiri înţelese greşit. Puţin câte puţin, cu zâmbetele mirosind încă a primăvară, ne transformăm în fluturi. Zburăm, de mână cu oameni pe care îi iubim pentru tot ce NU NE DAU.
Îi iubim pentru ce ne aşteptăm să ne ofere, pentru tot ce ne-am dori să fie şi încă nu au devenit. Ne asumăm responsabilităţi pentru schimbările lor, pentru bucuria lor, pentru împlinirea şi deznădejdea lor.
Uităm sau nici nu apucăm să învăţăm că iubirea adevărată nu se trăieşte între pastile şi medici. Nu pe paturi de spitale mirosind a depresii, a suferinţe tăiate cu lama pe vene, ori a sinucideri comise în numele ei…
Ne condamnăm apoi, după despărţiri de care ne facem vinovaţi, pentru eşec. Pentru lipsă de respect faţă de omul căruia nu i-am dat tot ce şi-a dorit. Tot ce a cerut. Uneori absurd, alteori egoist. Şi mereu iubindu-ne pentru ce îi oferim, nu pentru ceea ce suntem: copii de Dumnezeu.
Ne condamnăm plângându-ne vinovăţiile în perne pe care celălalt şi-a odihnit capul, după certuri din care el ieşea mereu învingător. În perne pe care el a visat dorul de altcineva, plecarea abia aşteptată de lângă noi şi coşmarul care se numeşte NOI…
Uneori trec ani. Pentru alţii, mai norocoşi puţin, trec luni. Până ce îngenunchem mutilaţi de suferinţe şi strigăm către Dumnezeu. Acela pe care nu L-am întrebat dacă iubirea înseamnă durere. Nefericire. Acuze. Ţipete. Condamnări. Lovituri. Sinucideri. Pastile. Acela pe care nu L-am întrebat dacă persoana pe care o vedem frumoasă, este şi cea pregătită pentru noi.
Ne jucăm de-a Dumnezeu, apoi, când ne dăm seama că nu suntem, alergăm la El să-I cerem ajutor. Să ne scape din închisori, să ne elibereze de nedreptăţi şi să ne ţină în braţe. Nu merităm nici măcar să ne asculte, şi noi cerem vindecare. De suferinţele pe care singuri ni le-am ales. În schimbul unor iubiri de-o vară, de-un an, de-un fior, de-o noapte…
Şi niciodată de-o viaţă!
M-am vindecat de neiubirea de Dumnezeu. Mi-am cerut iertare pentru iubirile pământeşti, trăite pe paturi de iluzii cusute frumos. Cu aţă de minciună. De promisiuni şi trădări.
Şi într-o zi mi-am făcut curaj să-L rog pe acelaşi Dumnezeu, căruia nu i-am cerut niciodată părerea pentru alegerile mele, să mă salveze. Să-mi dea răbdarea de a aştepta iubirea adevărată, născută din El şi scrisă cu sângele Celui ce a murit ca eu să trăiesc. Curat şi biruitor.
Şi-a venit o zi în care El m-a întrebat:
„Vei spune tu lumii despre iubirea divină?”
Da, Doamne, am răspuns, voi spune! Ajută-mă doar să n-o mai pierd niciodată! Căci fără Tine sunt Nimic!
sursa: https://monicaberceanu.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*